Pentru tot trebuie să plătim. Fiecare etapă nouă din viața noastră se plătește cu o criză. Iar criza întotdeauna aduce schimbări. Și când o persoană se agață cu disperare de un rol, care s-a epuizat deja, ajunge încet la falimentul emoțional. Să te scufunzi într-o criză sau să dai un faliment emoțional? Despre această alegere scrie bloggerița Aglaya Dateshidze.
„Orice trecere la o nouă etapă se plătește cu o criză. Într-un fel sau altul. Originalitatea se plătește cu rușine. Nașterea se plătește cu durere. Intimitatea se plătește cu compromisuri. Libertatea – cu singurătate. Și așa mai departe.
Dacă omul s-a reținut într-un rol, care s-a epuizat deja, el începe treptat să se apropie de un faliment emoțional. El deja nu mai are puteri, nu are motivație, nu are interes. Există o mulțime de astfel de oameni în jur. Mame, care vorbesc cu adolescenții ca cu niște copii de doi ani. Directori, care scuipă în rapoarte. Studenți veșnici, soți respectabili, purtători de adevăr și alte personaje întunecate.
Cu cât persiști mai mult într-un rol epuizat, cu atât mai mult devii un personaj, replicile căruia sunt previzibile iar pașii sunt prescriși.
Ce altceva se mai poate de spus? La sfârșit trebuie să subliniez o morală, dar nu există niciun adevăr în această situație atunci când propria ta criză este în fața ta ca un lac mare cu apă întunecată, în care trebuie să te scufunzi complet, fără să știi dacă îți va ajunge aer. Să fii pregătit să te îneci fără a atinge fundul. Sau să pătrunzi apele, ieșind de cealaltă parte. Să fii pregătit de nepregătirea ta.
Oamenii, care intră într-o criză au iluzia, că vor reuși să-și păstreze viața neschimbată. Aceleași conexiuni, aceeași față, același nivel. Însă o criză întotdeauna aduce schimbări. Altfel nu ar fi o criză.
Mai devreme sau mai târziu va trebui să te scufunzi. Stând și așteptând la mal, oricum plătești cu timpul, cu puterile tale, și, în cele din urmă, cu viața. Într-un fel sau altul.”