„Vârsta ta nu îți determină viața. Am văzut sute de bătrâni care nici măcar nu aveau patruzeci de ani. Am văzut sute de tineri care aveau peste șaptezeci de ani…”
Ernest Hemingway a trăit o sută de vieți într-una…
Bătrânețea este a doua copilărie
„Bătrânețea este un dar pentru o persoană care a reușit să o înțeleagă. Acesta nu este locul pentru a jeli trecutul. Aceasta este a doua copilărie”, Hemingway a considerat că bătrânețea este a doua copilărie, cuvenită pe bună dreptate fiecărei persoane. Se întristează un copil pentru trecutul său? Cu siguranță nu, el este întotdeauna pasionat să cunoască prezentul. Copilăria este o perioadă atât de scurtă, vreo doisprezece sau cincisprezece ani, dar una atât de memorabilă de care ne amintim de-a lungul vieții – de ce?
„Fiind copii, trăim în prezent, trăim momentul. Cu cât suntem mai în vârstă, cu atât trăim mai mult în gânduri. Despre trecut și viitor… Dar noi nu trăim în prezent.”
Hemingway credea că viața unui adult devine plictisitoare și lipsită de scop în momentul în care încetează să trăiască în prezent și se repede de la un gând la altul, amestecându-le în cap.
„Jack s-a trezit devreme dimineața și s-a culcat târziu noaptea. Tot timpul s-a gândit la trecut, apoi la viitor, la cineva și la ceva, dar oricum nu a trăit.”
În loc să trăim și să acordăm atenție zilei prezente în care suntem prezenți, trăim literalmente în capul nostru – în gândurile și prosternările sale despre „viață”, când viața însăși curge din mâinile noastre.
„Când un bătrân învață să trăiască azi, bătrânețea va deveni o a doua copilărie pentru el.”
Gânduri despre trecut și viitor, viață și ființă – acesta este nodul Caraibelor, când ora se strânge din ce în ce mai mult, pe măsură ce ei încearcă să o dezlege.
Longevitate – este un chin?
Poate părea ciudat că Ernest a romantizat literalmente bătrânețea, deși nu-i place longevitatea. Bătrânul Hemingway are propria sa părere despre această chestiune: „Știi, nu am văzut pe cineva care să trăiască o viață foarte lungă și să nu se sature de ea”, a spus el.
„Am călătorit mult și am văzut cum oameni din toate părțile îi înconjură pe centenarii din toate colțurile lumii, lăudau și puneau întrebări despre cum au reușit să trăiască o astfel de viață. Toată lumea se întreba cum ar putea trăi mai mult! Dar pentru centenarii înșiși, această viață nu mai era atât de interesantă.”
„Când guști vinul tău preferat – este minunat, când auzi muzica ta preferată pe străzile spaniole – este minunat când poți să faci o baie în mare rece într-o zi fierbinte și să te predai brizei mării – este incredibil. Să mănânci mâncarea ta preferată este grozav, atunci când poți vorbi cu vechii prieteni – totul este confortabil și plăcut – pentru asta trăim. Dar ce-i mai rămâne unui bătrân longeviv care nu simte gustul și aroma vinului său preferat, nu-și poate auzi muzica preferată din cauza surdității și ajunge într-un iaz răcoros într-o zi fierbinte? Dacă viața lui este complet diferită de a noastră și noi nu o observăm?” Hemingway era un iubitor de aventură și nu și-a putut vedea viața fără ele, dar chiar și pentru un iubitor nesătul de aventură, cuvintele lui au sens. „Nu-ți dorești o viață lungă, nu te hrăni cu iluzii, există doar aici și acum și acesta este cel mai bun moment!”.
Vârsta nu definește viața
Pe lângă cuvintele sale, bătrânul Hemingway a spus:
„Vârsta ta nu îți determină viața. Am văzut sute de bătrâni care nici măcar nu aveau patruzeci de ani. Am văzut sute de tineri care aveau peste șaptezeci de ani. Atâta timp cât auziți, vedeți și simțiți, doriți și vă străduiți, vârsta nu ar trebui să vă determine viața – aveți totul pentru a trăi ca o persoană liberă care poate experimenta totul în această lume.”
Fiecare are o voce interioară care arată calea către fericire. Fiecare persoană știe exact ce trebuie să facă pentru ca această zi să nu fie în zadar: de la simple acțiuni la cele mai complexe decizii.
Hemingway credea că cu cât o persoană îmbătrânește, cu atât mai multe voci din jur îi îneacă vocea interioară: în primul rând, părinții, apoi educatorii și profesorii, angajatorii, experții din toate colțurile, rudele și chiar prietenii – toți își îneacă propria voce interioară și pentru un motiv pentru care o persoană începe să le asculte, nu pe tine. În fiecare an această voce devine din ce în ce mai tăcută, dar singurul lucru care îi mai rămâne unei persoane este să învețe să o asculte și să nu lase societatea să o înece: „Indiferent de vârstă, începe doar să te asculți pe tine însuți, vocea ta și urmează-o. În curând vei fi surprins cât de puternică este vocea ta.”