Un taximetrist din New York a scris aceste rânduri pe profilul său de Facebook:
„Am ajuns la adresa cuvenită, am claxonat. Am așteptat câteva minute, apoi am claxonat din nou. Mă gândeam să plec, dar am parcat mașina, m-am apropiat și am bătut la ușă…
-O clipă! – mi-a răspuns o voce firavă și bătrână de femeie.
Auzeam pe cineva târând ceva greu pe podea. După o pauză lungă, ușa s-a deschis. În fața mea stătea o femeie mică de statură, care avea în jur de 80 de ani. Purta o rochie din creton și o pălărie cu voal, ca în filmele anilor 1940. Lângă ea era o valiză mică. Apartamentul arăta de parcă nimeni nu locuise în el de mulți ani.
Toată mobila era acoperită cu cearșafuri. Nu avea nici ceas pe perete, nici bibelouri, nici veselă pe rafturi. În colț era o cutie din carton plină cu fotografii și articole din sticlă.
-Ați putea să-mi duceți bagajul până la mașină? – zise ea.
Am dus valiza la mașină și apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braț și am mers încet spre mașină. A continuat să-mi mulțumească pentru amabilitate.
-Nu e mare lucru, – i-am răspuns eu, doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aș vrea ca mama mea să fie tratată.
-Oh, ești un băiat atât de bun! – zise ea.
Când am intrat în mașină, mi-a dat o adresă și apoi m-a întrebat:
-Ai putea să mergi prin centrul orașului?
-Nu este calea cea mai scurtă, – am răspuns eu grăbit.
-Oh, nu contează. Nu mă grăbesc. Plec la hospice.
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii îi sclipeau.
-Familia mea a plecat demult, a continuat ea. Medicul spune că nu mi-a mai rămas mult.
Fără a spune ceva, am căutat ceasul de taxare și l-am oprit.
-Pe ce rută a-ți vrea să mergem? – am întrebat eu.
În următoarele două ore am condus prin oraș. Mi-a arătat clădirea unde ea lucrase odată ca operator pe lift. Am trecut prin cartierul unde ea și soțul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriți. M-a dus în fața unui magazin cu mobilă, care fusese odată o sală de bal, unde obișnuia să meargă la dans, pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în fața unor clădiri sau colțuri de stradă, stătea privind în întuneric și contemplând în tăcere. Apoi mi-a spus dintr-o dată.
-Sunt obosită… Cred că e timpul să mergem.
Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse. Era o clădire mică, ca un sanatoriu, cu o alee de-a lungul unui portic mic. Doi infirmieri s-au apropiat de mașină imediat ce am ajuns. Erau atenți și concentrați asupra fiecărei mișcări pe care o făcea bătrâna. Am deschis portbagajul și am dus valiza ei până la ușă. Femeia deja era așezată într-un scaun cu rotile.
-Cât vă datorez? – a întrebat ea, în timp ce-și căuta portmoneul.
-Nimic, – am zis eu.
-Dar trebuie să te întreții…
-Nu vă faceți griji, sunt și alți pasageri, – i-am răspuns eu. Aproape fără să mă gândesc, m-am aplecat și am îmbrățișat-o. Ea m-a strâns cu putere.
-I-ai adus bătrânei puțină fericire, a spus ea, îți mulțumesc!
I-am strâns mâna și apoi am plecat. În spatele meu, ușa se închise… Era sunetul de încheiere a unei vieți… Nu am mai luat pasageri în acea tură. Am condus, pierdut în gânduri. Pentru tot restul zilei, de-abia puteam vorbi. Ce ar fi fost dacă femeia ar fi dat peste un taximetrist supărat sau unul care ar fi fost nerăbdător să-și termine tura? Ce-ar fi fost dacă aș fie refuzat comanda sau aș fi claxonat o dată, apoi aș fi plecat?
La sfârșit, aș dori să spun că nu am făcut nimic mai important în viața mea. Suntem obișnuiți să credem că viața noastră se învârte în jurul unor momente mărețe. Dar momentele importante ne iau adesea prin surprindere, frumos împachetate în ceea ce alții ar considera ceva neînsemnat…”