„Sora mea mi-a dăruit un fiu…” – o poveste de viață tulburătoare!

-Irina, eu plec peste hotare pentru jumătate de an, mi s-a propus un loc de muncă bun în Italia, îl poți lua pe Alex al meu la tine? – m-a întrebat sora mea.

-Ana, eu l-aș lua cu mare bucurie, dar știi că e cam greu la noi. Ce să fac eu încă cu un copil? – m-am indignat eu.

Mă irita frivolitatea surorii mele. Întreaga ei viață, Ana a trăit doar pentru sine. Iată și acum, a decis să plece peste hotare și nu îi pasă ce va fi cu fiul ei.

Îmi pare, că Ana nu știe nici cine e tatăl băiatului. Cel puțin, noi nu am auzit niciodată nimic despre el. Pur și simplu, într-un moment, Ana ne-a spus că e însărcinată și vrea să nască, fără a se gândi cum va crește copilul de una singură.

-Irina, doar nu îl las să ai grijă de el din banii tăi. În fiecare lună eu vă voi transfera o sumă de bani, pentru a-l întreține, – a spus sora mea.

Seara, am avut o discuție îndelungată cu soțul meu. El nu s-a bucurat de propunerea surorii. Dar, după ce i-am spus, că ea ne va expedia bani, soțul a căzut de acord. În curând, Ana ni l-a adus pe Alex și a plecat.

Fiica mea nu dorea să locuiască cu verișorul într-o cameră. A trebuit să-i promit multe, până când a cedat.

Primele două luni, Ana ne transfera regulat bani, după care a dispărut. Nici măcar nu ne suna. Soțul meu a început să se indigneze, de ce el trebuie să întrețină un copil străin. Ne certam aproape în fiecare zi din cauza băiatului, până când la un moment dat nu m-a scos din fire și i-am zis:

-Știi, la urma urmei este nepotul meu și eu tot câștig bani, așa că voi reuși să găsesc încă o porție de supă pentru acest copil!

-Fă cum știi, a zis el și a ieșit din cameră.

După 10 luni, am primit o scrisoare de la sora mea, în care ea scria că s-a căsătorit și nu se va întoarce acasă.

„Ce va fi cu băiatul?” – m-am gândit eu, căci soțul nu avea de gând să îmi permită să îl las la noi.

-Mamă, nu ne iubești deloc! De ce eu trebuie să trăiesc în aceeași odaie cu el? Este camera mea! – a strigat fiica mea la mine.

Într-o zi, l-am luat pe Alex la plimbare în parc:

-De ce nu mă iubește nimeni? – a întrebat băiatul.

-Ce-i cu tine, copile, eu te iubesc și mama ta te iubește, pur și simplu ea este puțin cam ușuratică la noi.

Peste o săptămână l-am dus pe Alex la casa de copii, înțelegând că acolo îi va fi mai bine decât la mine, unde aude toate aceste reproșuri și certuri. În fiecare săptămână îl vizitam, iar la sărbători îl luam acasă.

Au trecut câțiva ani. Fiica mea a crescut, s-a căsătorit și a plecat în alt oraș. Medicii mi-au pus o diagnoză cumplită – cancer. Prognoza nu era una prea  îmbucurătoare: intervenții chirurgicale, chimioterapie și o perioadă îndelungată de recuperare.

Când a aflat soțul meu, ce încercări îl așteaptă, m-a părăsit. A spus că demult se gândea la divorț și acum a venit momentul, căci nu vrea să-și trăiască restul vieții prin spitale alături de mine.

Am sunat-o pe fiica mea, însă ea era prea ocupată să mă asculte. Am rămas singură.

Într-o zi, când tocmai mă întorsesem de la o vizită la medic, am auzit că sună cineva la ușă. Când am deschis, l-am văzut pe Alex.

-Tanti Irina, Slavă Domnului ești bine! – a exclamat nepotul și m-a îmbrățișat. Îmi făceam griji!

-Ce mai faci, Alex? – l-am întrebat eu printre lacrimi.

-Eu învăț, curând voi deveni programator.

După ce i-am povestit ce se petrece în viața mea, el a decis să se mute cu traiul la mine, pentru a avea grijă de mine.

Eu nu puteam să înțeleg un singur lucru: cum un băiețel care a crescut la casa de copii, a devenit un om atât de bun și minunat. Totuși, a venit ziua când îi eram recunoscătoare surorii mele, că mi-a dăruit un fiu atât de bun. Cândva, credeam că îmi va fi o povară, dar el a devenit salvarea mea!