Ieri, la noi în magazin au venit două prietene. De vârsta, cum se zice acum, 40+. Mi-au povestit că prietenesc de douăzeci de ani și că se susțin în toate una pe alta. Iar cel mai important lucru este că au gusturi absolut diferite la haine și la bărbați. Anume aceasta, după părerea lor, le ajută de atâția ani să rămână prietene și să nu se certe.
Trebuie să vă spun, că și la exterior erau două polarități. Una – blondă, cu părul lung și machiaj provocator. Alta – deținătoarea unei tunsori Care, brunetă cu un luciu ușor pe buze. Ambele frumoase, cu o figură bine lucrată și cu aceeași mărime la haine. Blonda era foarte vorbăreață, râdea mult. Bruneta, din contra, calmă și reținută.
Sarcina era de a găsi o bluză potrivită pentru brunetă, cu ocazia petrecerii corporate la serviciu. Privirea ei s-a oprit imediat pe o bluză de mătase de culoarea coral, care împodobea manechinul.
Când a ieșit din cabina de probă, ochii ei sclipeau. I se potrivea perfect. Era cazul, când nu haina înfrumusețează omul, ci omul face haina să prindă culoare. Era foarte frumoasă în acea bluză și strălucea de plăcerea de a-și vedea reflectarea în oglindă.
Dar, iată că în scenă a ieșit prietena ei blondă. Fața ei s-a înăcrit deodată.
-Ei, ce-i cu tine! Ce fel de bluză coral pentru tine. Ai nevoie de ceva mai puțin aprins și mai închis. Privește, ți se văd ridurile din zona decolteului.
-Dimpotrivă, culoarea i se potrivește foarte bine, – încerc eu să o contrazic, – și nu are niciun rid acolo. Modelul, silueta – totul e perfect!
-Multe pricepi tu, – se pierduse ultima picătură de curtoazie și politețe, – ne cunoaștem de atâția ani, probabil, eu știu mai bine!
Uimitor, dar bruneta, care se întristase pe loc, a mers ascultătoare să dezbrace haina care îi plăcuse atât de mult. Am rămas șocată. Un om adult, de succes, se supune manipulațiilor și nu observă acest lucru. Mai mult nu au ales nimic. Probabil, bruneta nu mai avea dispoziție de a face shopping.
A trecut o oră, două după plecarea lor. Nu îmi puteam reveni după un astfel de comportament al „prietenelor”, când s-a deschis ușa și a apărut acea blondă. Văzând bluza pe manechin, ea s-a bucurat.
-Am reușit. Credeam că Elena se va întoarce după ea. Ambalați-o!
Ea radia de bucurie. Treptat, mi se întorcea speranța că oamenii nu sunt chiar atât de răi și m-am gândit: „Probabil, prietena vrea să-i facă o surpriză”. Dar fraza următoare m-a întors la realitate:
-Eu special i-am spus Elenei, că nu o prinde bluza asta! De îndată ce am văzut-o, am decis că trebuie să fie a mea. Am tras o fugă după bani și am venit să o iau.
Nu am găsit ce să-i răspund. Nu ține de competența mea să-i spun unui om adult, că să procedezi așa este cel puțin josnic. Dar să nu-i vând haina, nu aveam dreptul. Mă simțeam atât de prost, de parcă eu am fost cea trădată. Singura întrebare pe care i-am adresat-o a fost:
-O probați?
-Nu, de ce? Noi cu Elena avem aceeași mărime la haine, am văzut cât de elegant arată.
Această întâmplare mi-a intrat în suflet și deseori îmi amintesc de ea. Cum se spune „Prietenii se cunosc la nevoie, iar prietenele la shopping…”