Nu uita să revii la casa părintească! Acolo ești întotdeauna așteptat…

Am cumpărat o căsuță în sat. Un cuplu de tineri au vândut-o, căci părinții nu au nevoie de ea, iar bunica a murit cu un an în urmă… După asta, nimeni nu venea în acea casă și au decis să o vândă. I-am întrebat, dacă vor lua lucrurile de acolo. Ei ne-au răspuns, că nu au nevoie de gunoiul acesta, au luat icoanele, iar restul putem arunca. Soțul meu s-a uitat la pereți, unde au rămas doar urmele de la icoane.

-De ce nu ați luat și fotografiile?

De pe pereți ne priveau femei, bărbați, copii… o dinastie întreagă. Înainte, oamenii iubeau să decoreze pereții cu fotografii.

Îmi amintesc cum mergeam în copilărie în vizită la bunica, și de fiecare dată ea avea o nouă fotografie în ramă, a mea și a surorii mele. Ea ne spunea:

-Eu mă trezesc dimineața, mă închin părinților, îmi sărut soțul, le zâmbesc copiilor și vouă – și așa începe ziua.

Atunci când bunica s-a trecut din viață, noi am adăugat și fotografia ei pe perete și acum, când mergem la țară, facem și noi cum obișnuia ea să facă. Și pare, că în casă miroase a copturi proaspete. Se simte prezența bunicii. Pe bunelul nu l-am văzut niciodată, el a căzut pe câmpul de luptă, dar fotografia lui atârnă la mijloc. Bunica ne povestea multe despre el, iar noi îl priveam și ne părea că este și el lângă noi. Doar că era straniu, el era tânăr dar bunica bătrână deja. Iar acum fotografia ei atârnă alături…

Pentru mine, aceste fotografii șterse sunt atât de prețioase, încât dacă aș avea de ales ce să iau, aș lua fotografiile fără dubii, în locul icoanelor. Iar ei, nu doar că le-au lăsat să atârne singuratice pe perete și în albumuri, dar și le-au inclus în gunoi. Dar, voia stăpânului…

După achiziție ne-am apucat de curățenie și știți… nu mi s-a ridicat mâna să arunc lucrurile acestei femei, care a trăit pentru copiii și nepoții ei, iar ei au părăsit-o… De unde știu asta? Ea le scria scrisori. Mai întâi le scria și le expedia, fără răspuns. Apoi a încetat să le expedieze și trei teancuri îngrijite de dragoste și dor stăteau liniștite în sertar.

Mă pocăiesc, le-am citit… Și am înțeles, de ce nu le-a expediat. Îi era frică că se vor pierde, iar aici erau în siguranță. Ea credea, că atunci când nu va mai fi, ei le vor citi. În acele scrisori era o întreagă istorie, despre anii de viață și război, despre părinții ei, buneii și străbuneii. Ea repovestea ceea, ce i-a spus cândva bunica, ca să nu se piardă valorile familiale, ca să țină minte urmașii. Cum să arunci așa ceva?

-Hai să le ducem copiilor? – i-am propus eu soțului cu lacrimi în ochi. – Așa ceva nu se aruncă!

-Crezi, că ei sunt mai buni decât nepoții? – m-a privit soțul plin de îndoieli. -Nu au venit niciodată, de când suntem aici…

-Poate sunt bătrâni, bolnavi, cine știe…

-Îi voi suna să întreb.

Prin intermediul nepoților am aflat numărul de telefon, am sunat și ne-a răspuns o voce vioaie de femeie:

-Pff, aruncați totul! Ea ne scria scrisori cu teancul, noi nici nu le citeam! Ea nu avea ce face acolo, se plictisea și iată așa îi mai trecea din timp…

Soțul a închis, fără să o mai asculte. Apoi mi-a propus:

-Știi, tu doar ești scriitoare, inspiră-te din aceste scrisori!

-Nici nu știu, după asta ei vor cere drepturi de autor…

-Sunt sigur, că ei nici nu citesc asemenea cărți! – a bufnit în râs soțul. -Dar ca să fii tu liniștită, voi merge la ei și voi lua permisiunea scrisă.

Între timp, eu am ajuns și la beci. Acolo am găsit multe borcane cu murături, magiun, compot… Pe fiecare borcan era câte o fițuică atașată: „Căpșuni, pentru Ionică” – Ionică a decedat cu zece ani în urmă. „Ciuperci pentru Sofia”, „Castraveți murați pentru Anișoara”, „Zmeură pentru Ștefănel”…

De toți, doamna Ana a avut 6 copii. Toți s-au stins din viață înaintea ei, cu excepția celei mai mici fiice, care nici nu-i răspundea la scrisori…