Mereu am crezut că am cea mai unită și bună familie, dar totul s-a schimbat când a venit necazul!

Întotdeauna am considerat că am o familie mare, frumoasă și prietenoasă. Soțul meu are un serviciu destul de bun, așa că ne permitem să locuim într-un apartament spațios cu trei camere. În cercul familiei mele intra fratele meu și familia sa, mama, verișoara mea și familia ei, dar și mătușa.

De multe ori ne întâlneam, avem copii de aceeași vârstă care au devenit prieteni foarte buni. Ieșeam la picnicuri, petreceam sărbătorile împreună. Întotdeauna îmi ajutam rudele cu ce puteam – stăteam cu copiii când era nevoie, le împrumutam bani, îi ajutam cu reparația. Mă gândeam că am cea mai unită și bună familie din lume, un spate puternic și un umăr de încredere. Dar, nu demult situația s-a schimbat.

Eu întotdeauna consideram că am două bunici. Una biologică, care i-a dat naștere mamei mele și surorii ei, iar a doua – sora bunicii mele, bunica Milla. Ea nu avea copii, de aceea ne spunea că noi suntem nepoții ei. O iubeam foarte mult.

Bunica Milla a devenit un prieten foarte bun pentru mine când eram adolescentă, îi povesteam totul. Soțul ei lucra la o fabrică, era un șef acolo. Ei ne alintau cu cadouri și jucării. Câtă dragoste aveau pentru noi – copiii.

Bunica mea biologică a decedat foarte devreme, când aveam 13 ani, dar a rămas bunica Milla, pe care o adoram.

Din nefericire, soțul ei a murit brusc în urma unui atac de cord. Femeia a rămas de una singură, dar nu a disperat. Noi eram uimiți, cum reușește această femeie să țină piept tuturor încercărilor vieții. Dar, după aproximativ un an de la decesul soțului, bunica Milla s-a îmbolnăvit. Medicii nu puteau să îi pună o diagnoză concretă, spuneau că este din cauza bătrâneții.

Toată familia a început să aibă grijă de bunica noastră. Însă, atunci când și-au dat seama că asta se poate întinde pe o perioadă necunoscută de timp, au început să caute scuze pentru a nu veni la ea. Le-am propus tuturor să punem mână de la mână și să angajăm o asistentă medicală, dar nimeni nu m-a susținut.

„Ea nu este bunica noastră adevărată, nu este mama noastră, ci o mătușă, să o ducem la o casă de bătrâni” – acestea erau cuvintele rudelor mele apropiate. Am spus că asta nu se va întâmpla și am început să merg de una singură la bunica Milla.

Pentru că era foarte obositor, soțul a decis să o aducem pe bunica Milla la noi. I-am oferit o cameră, soțul a găsit un medic bun care a stabilit că boala ei este o reacție întârziată la plecarea soțului ei și la singurătate. Cele mai bune medicamente erau zâmbetele noastre, atenția, grija și dragostea familiei. Înconjurată de căldura noastră, bunica Milla și-a revenit. Copiii mei îi povesteau despre peripețiile de la școală, îi arătau desene, citeau împreună povești, iar ea le împărtășea amintiri din viața ei lungă. Bunica Milla a locuit la noi timp de șase ani.

Ea mi-a lăsat ca moștenire apartamentul ei din centrul orașului. Și ce s-a început! Toate rudele s-au înfuriat, își cereau partea, chiar au mers și în instanță, dar nu au câștigat. Doar și-au irosit nervii degeaba.

M-am certat cu toți, dar nu simt că trebuie să le ofer ceva. Dacă nu aș fi avut grijă de bunica Milla, cine știe unde ajungea ea și cât mai trăia. Dar așa, copiii mei au avut o bunică iubită, de care își amintesc mereu cu multă căldură.