Da-da, eu sunt din acele surori, care îi spuneau în copilărie celei mai mici: „Hai să o sunăm pe mama, să-i spunem că te simți prost și vom rămâne acasă, nu vom merge la școală” sau atunci când refuza să spele vesela: „Îmi ești datoare încă 6 ani pentru tot acel timp, în care eu am spălat-o cât tu nu erai născută”.
Of, îmi aduc aminte, de câte ori am uitat să o iau de la grădiniță. Mă plimbam cu prietenii, ne hlizeam, apoi o vedeam pe mama că vine de la serviciu și abia atunci îmi suna în cap – AM UITAT! Mama doar ofta din greu, văzând cum se schimbă traiectoria mea de la ea spre grădiniță. Putea să mai strige ceva în urma mea, dar asta nu mai era atât de important.
Acum ne amintim de toate acele întâmplări, de toate luptele și certurile noastre cu zâmbetul pe buze. Dar există și asemenea momente, care au aprins într-un colț al sufletului meu un foc, ce nu se va stinge niciodată, ce îmi încălzește inima, atunci când surioara mea nu îmi este alături.
Deja de mult timp nu mai locuim împreună, eu m-am căsătorit și din acea zi mi-am pierdut statutul de „sora mai mare în casă”. Dar, la naiba, chiar dacă va avea 90 de ani, ea oricum va rămâne micuța mea surioară.
Odată, la o zi de naștere a surorii mele, când a împlinit 17 sau 18 ani, rostind un toast i-am amintit: „Mai ții minte, cum eu am inventat acel „înger” pentru a ne împăca pe noi două?” Ea s-a schimbat la față și zice:
-Cum l-ai inventat? Eu… chiar credeam că el este adevărat.
Vă imaginați? A fost un șoc pentru ea. Iar pentru mine a fost un șoc și mai mare, că ea încă mai credea în această „minune”.
Iată cum a fost povestea! Părinții noștri – oameni buni și iubitori, ca și toți oamenii de pe planetă, nu au absolvit universități în domeniul educării și creșterii copiilor, înainte de a-i face. De aceea, cu unele acțiuni reduceau autoritatea surorii mai mari în ochii celei mai mici. În loc să se clarifice, cine e vinovatul și de ce, ei aveau un singur răspuns în orice situație: tu ești mai mare, fii mai înțeleaptă. Drept rezultat, după a nuștiu câta ceartă, eu nu îi puteam demonstra celei mici că ea nu are dreptate.
Și iată că mi-a venit în cap o idee genială, cum mi se părea pe atunci la 10 ani ai mei. După o zi grea, ne-am culcat în patul nostru cu două nivele, fără să ne vorbim. Nu țin minte cum mi-a dat în cap să mă salut cu ea. Poate că am reușit să îmi schimb într-atât de bine vocea sau poate că este atât de ușor să păcălești un copil de 4 ani, dar sora mea mi-a răspuns destul de serioasă: „Cine ești? Ce cauți aici?”
M-am prezentat ca fiind un înger, care o urmărește, are grijă de ea și o protejează. I-am mai spus că sunt invizibil, deci nu mă poate vedea dar eu sunt întotdeauna alături de ea, așa că poate apela la mine pentru un sfat sau ajutor. Am reușit să o conving.
A doua zi, surioara mea a început să mă întrebe dacă nu am auzit nimic straniu noaptea trecută în cameră. Eu o țineam una și bună că nu știu nimic și nu am auzit nimic. Am obținut ce mi-am dorit, ne-am împăcat, dar cât de uimită am fost când în seara următoare, sora a început să-și cheme noul prieten – îngerul.
Iată așa a început prietenia surorii mele mai mici cu „îngerul”, care a durat luni, chiar ani de zile. Nu mai țin minte câți ani aveam, când i-am zis:
-Gata, e timpul să plec. Ești deja mare și nu voi mai putea să vin la tine în fiecare seară…
Doamne, câte lacrimi au fost vărsate în acea seară. Plângeam amândouă, ea în hohote, iar eu încet în pernă. Nici eu nu îmi doream să mă despart de acea poveste care ne lega.
Sora mea îmi este recunoscătoare pentru multe lucruri pe care le-am făcut de dragul ei și continui să le fac. Dar și eu am pentru ce să-i mulțumesc. Căci ea a inventat „ziua surorilor” – ziua, pe care o petrecem doar în două și așa, cum ne place.