De ce nu avem noroc? O istorie atingătoare despre 2 viziuni, care-ți va oferi răspunsul

„Nu am avut noroc în viață încă din momentul concepției mele …”- așa și-a început discursul un profesor de la Universitatea din California. Acesta ținea un discurs la un grup de oameni de afaceri, care vorbeau despre cât e de greu să îți deschizi un business, să achiți impozite, să te conduci după lege și să ai succes.

Profesorul a exclamat „absența unui rezultat este rezultatul tău” și a început să-și relateze povestea de viață:

Nu am avut noroc în viață încă din momentul concepției mele… Tatăl meu a dispărut din viața mea de îndată ce a aflat că prietena lui minoră – o fată afro-americancă, care prefera viața de noapte, a rămas însărcinată. Ghinionul meu tocmai începuse atunci, pentru că tânăra, a dus sarcina până aproape de termen, a născut și, după ce a auzit primul meu strigăt, m-a abandonat. Așa că eu, prematur, mic, slab și lipsit de apărare, care tocmai venisem în această lume ciudată și necunoscută, am rămas complet singur…

Copilăria mea a fost la fel de ghinionistă, pentru că eram un copil bolnăvicios și slab – nimeni nu voia să mă adopte. Mai mult decât atât, pentru că aveam pielea neagră, în acei ani, când discriminarea și rasismul înflorea, aveam slabe șanse să fiu adoptat.

Și pentru că eram un copil de culoare, care și-a petrecut copilăria într-un orfelinat, am avut de îndurat multe: m-au maltratat chinezii, m-au scuipat mexicanii și m-au rănit afro-americanii.

Nici de profesori nu am avut noroc, aceștia se schimbau des și nu aveau chef să predea unor copii orfani.

Apoi profesorul a tăcut, s-a uitat câteva minute în podea și a zis: „De fapt, povestea mea e alta, ascultați-o!”

Am avut noroc chiar din momentul concepției mele, când tatăl meu sărac și lenos a dispărut din viața mea pentru totdeauna. Poate că a simțit că nu poate să-mi ofere tot de ce aveam nevoie… Cine știe cum aș fi crescut și ce mi s-ar fi întâmplat, dacă mi-aș fi petrecut copilăria lângă el. Poate că și-a dat seama intuitiv că acest copil slab nu putea niciodată să devină puternic lângă el și, prin urmare, s-a retras liniștit. Și îi mulțumesc pentru asta.

Tânăra de culoare, adică cea care m-a născut, m-a abandonat chiar în sala de naștere și îi mulțumesc pentru asta. Am fost un norocos! Pentru că dacă mă lua de la spital, nu sunt sigur că aș fi supraviețuit… Dar așa, mi-a oferit șansa să am ce mânca, să am unde dormi și să am cu ce mă îmbrăca… Mamei mele nenorocite de 17 ani, îi sunt recunoscător pentru acest refuz.

Și nu vreau să-mi imaginez cum și unde aș fi locuit, cum și unde ar fi trecut copilăria mea, dacă nu ar fi renunțat la mine atunci. Acest refuz al ei mi-a dat putere. La urma urmei, după ce am deschis tot Universul cu primul meu strigăt, am înțeles deja că nu am pe nimeni de încredere în această viață… Și asta, probabil, provoacă o anumită concentrare a energiei interne și îți dă curaj să întorci munții…

Mai mult ca atât, am avut noroc că nu am fost adoptat în copilărie. În caz contrar, eu, un copil prematur, mic și slăbit, aș fi avut alte condiții de trai, dar mi-ar fi ajutat acest lucru să devin puternic? Viața la orfelinat m-a învățat rezistența, am învățat să lupt cu chinezii, să mă apar de mexicani și de afroamericani.

Ei bine, școala este, în general, o poveste aparte!  Majoritatea profesorilor nu prea voiau să învețe copiii de la orfelinat, dar nu toți erau așa. În liceu, m-am împrietenit cu un profesor de biologie și matematică, care a fost o adevărată „enciclopedie pentru mine”. E m-a făcut să merg cu drag la orele lui, să învăț aceste domenii la perfecție și să-mi aleg și profesia.

„Aici aveți două povești, două viziuni despre aceeași viață”, a spus el, ridicându-se în picioare și a zis: „Voi preferați să priviți partea plină sau partea goală a paharului?”