Am venit în ospeție la o bună prietenă de a mea și am rămas fără cuvinte. Totul atât de frumos și perfect aranjat, încât îmi venea să întreb de unde aș putea să cumpăr un bilet la acest muzeu. Totul atât de curat, încât voiam să scot un bisturiu și să încep imediat operația. Nu apartament, ci paradisul perfecționistului.
Cărțile erau aranjate după mărime, în ordine descrescătoare. Lumânările multicolore de pe rafturi se combinau cu perdelele de la geam. Bomboanele din vază erau în culoarea tapetelor. Charmant!
Eu nu am trăit niciodată într-o astfel de ordine și, se pare, că nici nu voi trăi. Casa mea este lăcașul haosului: toată lumea aleargă undeva, scăpând ceva pe jos, uitând căni cu ceai neterminat pe masă, două grămezi de șosete care se ivesc de sub pat, păpușile împrăștiate pe podea printre cărțile fiului.
„Ceva nu este în regulă cu mine – m-am gândit eu, savurând din confortul altora. – Probabil doar superoamenii trăiesc așa, ca pe paginile revistelor… Eu nu aș putea!”
În dimineața următoare m-am certat cu fiica. Ea are abia 2 ani, dar este la vârsta protestelor. La grădinița era planificată o sesiune foto și am fost preîntâmpinați să îmbrăcăm copiii frumos. Mi-a respins toate rochiile pe care i le-am pregătit, după care mi-a cerut fusta ei preferată, pe care eu am aruncat-o în coșul de rufe, pentru că era pătată de ciorbă.
I-am explicat, am implorat-o, am încercat să o conving. În cele din urmă, m-a scos din fire și i-am dat fusta pe care se uscase deja ciorba. Ea s-a îmbrăcat mulțumită și a pornit fericită spre grădiniță.
În vestiar, s-au adunat frumos părinții și copiii. Fetele îmbrăcate în rochii de prințese, cu fundițe și accesorii cochete. Care plângea că îi este cald, care că mama nu i-a luat pantofii care trebuie. A mea alerga bucuroasă în fusta pătată.
„Ceva nu este în regulă cu mine, – m-am gândit eu, privind rochiile perfecte ale altor fetițe. – Probabil, doar superoamenii trăiesc așa… Eu nu aș putea!”
Mi-am sărutat fetița pe frunte, ea mirosea a ciorbă cu legume. Nu am insistat să o îmbrac în rochie. Aș vrea să se fotografieze zâmbind, așa cum este în realitate. Dar nu frumoasă și plânsă. Peste ani, atunci când voi privi acele fotografii, nici nu voi observa în ce este îmbrăcată.
După asta, am alergat la serviciu. Mai exact, la întâlnirea cu cititorii mei. Recent a fost publicată a doua carte a mea și acum am întâlniri cu cei care mă citesc. De fiecare dată, la sfârșit le mulțumesc tuturor și întotdeauna întreb neîncrezută: „Într-adevăr, v-a plăcut?”
După eveniment, am mers în garderobă și m-am așezat după tejghea ca să-mi schimb încălțămintea. A ieșit așa, de parcă m-am ascuns acolo. S-au apropiat două fete de tejghea. Ele discutau ceva foarte etuziasmate, nici nu mi-am dat seama din prima că era vorba despre mine.
-Atunci când văd asemenea oameni, îmi pare că ceva nu este în regulă cu mine, – a spus una din ele.
-Mhm, și eu. Eu nu aș putea să ies pe o astfel de scenă. Iar ea glumește, zâmbește, de parcă nu este în fața spectatorilor, ci acasă în fața oglinzii. Mă uit la ea și mă gândesc: „Doar superoamenii pot așa. Eu nu aș putea!”
În acel moment, mi-am dat seama, poate că nu am alte laturi puternice. Eu scriu texte. Aceasta este vocația mea. Aleg să fac doar un lucru, dar să îl fac bine. Pentru că sunt egoistă și vreau să fiu fericită.
Cu toții suntem egoiști. Facem ceea ce ne face fericiți, alegând intuitiv dintr-un milion de alte ocupații. Și asta este minunat!