„Fetițele mici, când cresc, devin femei adulte.
Băiețeii mici, când cresc, devin băieți mari.”
El și sentimentele
Ce se întâmplă cu adevărat în sufletul bărbatului? Cu ce trăiește el? Cum percepe și reacționează la ceea ce se întâmplă? Cum bărbatul trăiește durerea și suferința? Ce anume îl face să sufere? Cel mai probabil, însuși bărbatul nu va dori să-ți spună despre toate acestea.
Soarta omului
Mă numesc Adi, am doi ani. Ieri am fost lipsit de tată. Credeți că nu sunt în stare să țin minte sau să înțeleg asta? Cu capul nu pot, este adevărat. Dar în sufletul meu vor rămâne pentru totdeauna cuvintele mamei (căci eu cred fiecare cuvânt al ei!) spuse tatălui: „Ce fel de tată ești tu? Ce fel de bărbat ești după toate astea?” Nuștiu de ce, dar îmi este frică. Nu țin minte anume de ce, dar țin minte că tata „nu este bărbat”. Păi, dacă tata nu este bărbat – el fiind atât de mare și puternic, atunci ce să mai zic de mine? Cine sunt eu atunci? Femeie? Știu că sunt creat pe jumătate din mama și pe jumătate din tata. Înseamnă că astăzi am pierdut o parte din mine. Posibil pentru totdeauna.
***
Am patru ani. După ce mama ne-a povestit mie și surioarei mele a nuștiu câta oară, cât de rău este tatăl nostru, eu l-am trădat. Nu puteam să procedez altfel, căci mama plângea atât de tare. Îmi era frică. M-am apropiat de el și i-am spus: „Pleacă de la noi!” Voi ține minte întreaga viață lacrimile lui. El plângea, pentru că eu l-am trădat. Tata a plecat de la noi pentru totdeauna. Până la capătul zilelor voi fi convins că eu l-am alungat. Cum voi trăi cu asta?
***
Am șase ani. Deja de trei ani în casa noastră nimeni nu pronunță numele tatălui. Chiar și cuvântul „tată” este interzis. Toți se prefac că el nici nu a existat. Cu trei ani în urmă, mi-au spus că el a murit. Deja demult îi spun tată unui om străin. El e bun, o iubește pe mama și, se pare, că și eu l-am îndrăgit. Dar eu nu cred că tatăl meu adevărat a murit. Uneori, noaptea, visez un zombie, el se ridică din groapă, vine la mine și strigă cu vocea mamei mele: „Nici tu nu ești bărbat!” Mă trezesc îngrozit. Așternuturile sunt toate ude. Fug la mama, mă bag sub plapuma ei și adorm. Medicul a spus că este din cauza nervilor, că am nevoie de tratament. De fapt, nu e de la nervi, pur și simplu nimeni nu știe, că tata nu a murit. Eu simt că el trăiește în mine. Dar nu într-un fel adevărat. Ca un zombie.
***
Am 18 ani. Prima dragoste. Am fost prieteni de mai bine de un an. Acum am o problemă. Am rămas singuri la ea acasă și ne-am decis la ceva mai intim. Eu eram îngrijorat, îmi era frică că vor veni părinții ei și nu știu de unde auzeam o voce urâtă: „Tu nu ești bărbat!” Drept urmare, nu am reușit. Am fugit ca un ratat. Dar asta nu e totul. Dimineața, la școală, prietena ei s-a apropiat de mine și mi-a zis cu o voce sarcastică: „Să te culci cu o fată nu e la fel de simplu ca și cum ai juca fotbal.” Am lovit-o și acum risc să fiu exmatriculat din școală. Nu poți avea încredere în femei. Niciodată.
***
Am 26 de ani. Ne-am despărțit. Ambii am greșit, dar nu există cale de întoarcere. Soția și rudele ei încearcă să îl convingă pe copil să fie împotriva mea. Aud cuvintele cunoscute: „Ce fel de tată ești? Ce fel de bărbat ești tu?” Și fiul meu le aude. Atunci când suntem singuri, el mă cuprinde și îmi spune în șoaptă: „Tati, eu te iubesc.” „De ce vorbești în șoaptă?” – îl întreb eu. „Ca să nu audă mama, ea se va întrista.” Este foarte dureros. Simt cum el se îndepărtează de mine și nu pot face nimic cu asta. Sunt disperat. Dacă înainte îmi părea rău de fosta mea, acum aproape că o urăsc. Oare ea nu înțelege cât de mult îl afectează pe copil lipsa tatălui?
***
Am 29 de ani. După serviciu mă întorc în casa pustie și imediat simt cum mă copleșește plictiseala. Este insuportabil. Am nevoie ca cineva să fie alături. Am adoptat un cățel, dar asta nu m-a ajutat. Am multe femei. Iau telefonul și le sun pe toate la rând: „Unde ești? Ce faci? Poate ne vedem?” La sigur se găsește cineva. Dar nu mă pot întâlni cu aceeași femeie mult timp, pentru mine relația devine incomodă. Îmi pare că trebuie să o distrez și să o amuz. Toată lumea mă consideră pozitiv și optimist, dar, de fapt, tot acest pozitivism îmi ajunge pe două sau trei întâlniri. Apoi mă epuizez și dispar. Mă simt vinovat, pentru că le ofer femeilor o speranță. Dar eu pur și simplu nu pot fi singur. Și nici într-o relație nu pot.
***
Am 32 de ani. Aproape că m-am căsătorit a doua oară. Suntem împreună de un an, totul este bine, însă există un „dar”. Fiul meu are 9 ani, iar al ei – 6. Astăzi mi-a pus o condiție. Mi-a propus să aleg între fiul meu și ea. Nu-i place că eu petrec prea mult timp cu fiul împreună și că îl ajut financiar. Nu îi place felul în care comunic cu fosta mea (care este mama fiului meu). Gata, nu mai pot! Am obosit. Eu doar vreau o familie normală. Pentru asta chiar trebuie să-mi abandonez fiul? Ea crede că dragostea pentru fiul meu anulează dragostea mea pentru ea. Nu, însăși ea anulează dragostea mea…
***
Am 37 de ani. A nuștiu câta oară aud țipetele soției: „Pune raftul ăsta la loc! Mă auzi? Cum să-ți mai spun ca să mă auzi în sfârșit?” Pentru ea „să aud” înseamnă să-i îndeplinesc ordinele. Ea nu aude răspunsurile mele. Ea nu înțelege că ceea ce face este umilitor. Am acceptat o dată, apoi a doua oară… și în cele din urmă, m-am transformat într-o funcție utilă. Tot mai des îmi pun întrebarea: ce fac alături de ea? Ce facem unul cu celălalt? Undeva în adâncul sufletului deja știu că totul se va ruina. Cândva era cu totul altfel. Era o vreme când o interesa părerea mea, ce gândesc, ce simt. Acum – doar rafturile.
***
Am 48 de ani. Ieri, am vorbit cu o femeie timp de trei ore. Au zburat ca zece minute. Ea este mai tânără decât mine, are 35 de ani. În ultimii zece ani, nimeni nu m-a ascultat așa. Este uimitor că mai pot fi interesant cuiva. Ne înțelegem perfect. Cred că m-am îndrăgostit. Se pare că soția bănuiește ceva. Întreaga seară nu mi-a făcut niciun reproș. Ce va fi în continuare? Am o combinație ciudată de sentimente – dragoste, vinovăție și singurătate.
***
Am 53 de ani. Am o boală gravă. Nu pot vorbi cu nimeni despre ceea ce mă îngrijorează. Nu vreau să le spun copiilor, ei au suficiente bătăi de cap. Iar soției nu-i pasă. Nu simt niciun sprijin din partea ei. Necazurile mele sunt o povară pentru ea. Așa mi se pare. Deși, poate că doar îi este frică. Toată viața am avut eu grijă de toate, iar acum când am nevoie de susținere, mă simt singur. Acest lucru mă enervează și mă supără. Pustietate – iată ce simt acum.
***
S-ar putea să-ți pară că aceasta este povestea de viață a uneia și aceleiași persoane. Dar nu. Zece monologuri – zece destine a zece bărbați diferiți. Iată o revelație: în fiecare bărbat poți vedea un tată, frate, soț, fiu. Dacă o să te uiți atent, o să îi vezi în jurul tău.