Despre cât de mult mamele își fac griji pentru copiii lor …

– Alo Mamă, vin acasă.

Până acasă sunt 30 de minute. După ce au trecut, sun.

– Alo!

Pe fundal gălăgie și strigăte.

– Unde ești?

– Vin degrabă, așteaptă-mă.

Și pune receptorul.

Sun iar. Abonatul nu este disponibil.

Mamelor, de cât timp aveți nevoie pentru a ajunge la starea în care simțiți un nod în gât și totul vă scapă din mâini?

Eu – exact de zece secunde. Poate puțin mai mult.

Ulterior, imaginația începe să-și facă efectul – s-a implicat într-o bătaie. A fost atacat. L-au jefuit. S-a întâmplat ceva groaznic. Ceva ireparabil.

Trebuie să mă îmbrac, să fug. Unde? Pe traseul autobuzului. Să verific scările blocurilor din apropiere. Să sun dirigintele clasei. Nu, mai întâi poliției. Nu, unui prieten de familie, anchetatorului. Pentru a-i indentifica telefonul. Dar dacă este dezactivat?

Mă uit prin fereastră din nou și din nou. Unde este oare? Nu lași telefonul din mână. Suni din nou și din nou. Abonatul este indisponibil. Aștepți 20 de minute, iar timpul pare să stea pe loc.

Îmbraci ceva. Îți ia-i pașaportul. Cheile. Cauți telefonul prin toată casă până îți dai seama că l-ai ținut în mână tot timpul. Te convingi să nu plângi. Dumnezeule, dimineața l-am strigat că nu a făcut patul. Niciodată, niciodată, niciodată nu-l voi mai certa. Fiule, fiule.

Se aude interfonul.

– Da?

– Vă salută legiunea franceză internațională!

– Unde ai fost???

– Mamăă, deschide, aici așteaptă oamenii, — legiunea franceză așteaptă.

Îți dai jos paltonul și mergi să deschizi.

– Te omor!- își promiți.

Iese din ascensor un băiat de 2 metri. Un rucsac greu în spate. Buzunarul scurtei este rupt.

– Unde ai fost?- respiri ca un șarpe.

– Mamă, am decis să fac o oră suplimentară de istorie.

– Și nu m-ai putut preveni?

– Păi, totul a fost spontan. Nu am reușit.

– Dar să-mi trimiți un sms? Ca să nu-mi fac griji?

– Mamă, știi doar că nu e voie cu telefoane la lecții!

– Când m-ai sunat am auzit strigăte!

– Păi se certa cineva în stație. Am vrut să-ți zic dar s-a descărcat telefonul.

– Asta e pentru tine, — și scoate din buzunar o înghețată. Zâmbește foarte larg.

Are zâmbetul meu și al tatălui meu.

Întotdeauna îmi aduce ceva. Nu știu cum reușește să facă economii din banii de buzunar.

Aceasta este pentru toată viața. Pentru toată viața mea binecuvântată, aprinsă de fericirea maternității. Îmi rămâne doar să învăț să nu-mi fac griji.