Am un vecin, căruia îi place să se amuze pe seama celor din jur. Dacă mă observă că ies din ascensor, se ascunde după un perete, iar când ajung în drept cu dânsul începe să hămăie. Poate vă pare amuzant, dar atunci când e târziu sau atunci când gândurile îmi zboară în altă parte, această glumă mă sperie a naibii de tare.
Nu este nebun, doar crede că această glumă este amuzantă.
L-aș fi rugat pe soț să ia măsuri, dar deoarece consider că trebuie să trăiești în pace cu vecinii, îl las să mă terorizeze în continuare.
Într-o seară mă întorceam acasă cu un cățel micuț, de rasa Chinezesc moțat, pe nume Dulcineea. Câinii de această rasă sunt de talie mică și au doar câteva smocuri de păr pe cap și coadă. Este câinele mamei mele, de care trebuia să am grijă câteva ore.
Pentru ca să nu-i fie frig, am băgat această creatură mică în palton, la pieptul meu. Când am ieșit din lift, vecinul mă aștepta după colț, să fi știu ce îl așteaptă…
Când am ajuns în drept cu el, vecinul a sărit în fața mea și a început să hămăie. Și dintr-o dată, acest animal micuț, „această sperietoare” – așa cum o numește tatăl meu, a sărit din palton și a început să fugă și să țipe teribil. Iar când vecinul meu i-a ordonat să tacă, câinele a devenit și mai agresiv și se apropia de el să-l muște. Atunci bărbatul a urcat în grabă în lift și a plecat. Doar în acel moment Dulcineea s-a liniștit.
Când am intrat în apartament, am făcut un lucru, pe care nu m-am gândit vreodată că îl voi face, am scos cățelul din palton și l-am pupat pe nas.
După acest caz, vecinul meu este amabil și cuminte când mă întâlnește, probabil se teme că voi scoate i-ar câinele din „buzunar”. Iar cine va mai spune că acesta nu este un câine adevărat, își va schimba rapid părerea.