Această poveste mi s-a întâmplat acum 10 ani. Am fost nevoită să plec dintr-o metropolă într-un mic oraș provincial. Era neobișnuit pentru mine să trăiesc într-un astfel de mediu: toți se cunoșteau între ei și în fiecare zi se bârfeau unul pe altul.
Într-o zi, treceam pe lângă o clădire, pe partea dreaptă a căreia se aflau coșurile de gunoi. Am văzut un băiețel așezat lângă ele, îmbrăcat în haine vechi și zdrențuite, cu mâinile și fața murdară. Sute de oameni treceau pe lângă el, dar nimeni nu se uita la el. Băiatul tremura, se vedea că din cazua frigului și a foamei. Era luna noiembrie…
Am vrut să știu cine era și de ce stătea acolo pe frigul acela. Cine putea să-mi răspundă la întrebări? Desigur, bunicile de pe bancă!
-Poate cunoașteți, al cui este băiatul?
-Aaa, probabil fiul măturătorii de stradă… se vede că mama iar s-a îmbătat și a încuiat ușa, nu îl lasă să intre.
Mi s-a răspuns scurt și clar. Dar ideea era că copilul continua să stea în stradă și să înghețe. Am decis să mă apropii de el:
-Cum te numești? – l-am întrebat eu.
-Ionuț…
-Ce s-a întâmplat, de ce stai aici?
-Sunt flămând. Mama doarme, nu o pot trezi. Vreau să mănânc, iar ea doarme. Și aseară am vrut să o trezesc. Dimineața iarăși dormea.
Abia de îmi puteam reține lacrimile. Băiețelul era atât de trist, încât mă durea inima. Cred că înțelesesem, ce era cu mama lui.
-Ionuț, dar noaptea? S-a trezit vreodată în timpul nopții?
-Nu, deloc.
Era cazul să chem pe cineva în ajutor căci era clar că s-a întâmplat ceea la ce mă gândisem. Dar băiatul trebuia hrănit!
-Ionuț, stai un pic aici, nu pleca nicăieri! O să-ți cumpăr ceva de mâncare de la magazin.
Băiatul a dat din cap și a continuat să-și șteargă nasul cu mâneca. Am mers fuga și i-am luat pâine, salam și niște lapte. Băiatul a început să înfulece atât de nerăbdător din salam, încât mă speriasem. Cât de mult trebuie să îndure un copil foamea, ca să se năpustească asupra mâncării în felul ăsta?..
-Acum, să mergem să o trezim pe mama ta. Trebuie să o hrănim și pe ea.
Băiatul m-a luat de mână. Mâinile lui erau atât de reci și slabe, încât mă luau fiorii. Am intrat în casă, mama lui stătea culcată cu fața la perete. I-am atins mâna – era rece. Așa și mă gândeam. Am chemat poliția și ambulanța.
Medicii ne-au spus că femeia a decedat în urma unui atac de cord cu două zile în urmă. Au decis să-l ia pe băiat la orfelinat. Mi se frângea inima când mă gândeam că a stat 2 zile în aceeași casă cu… nici măcar nu pot să pronunț asta. Bine că nu a înțeles nimic.
Cum puteau vecinii să nu observe asta, să nu-i acorde atenție copilului care stătea lângă gunoi, plângând, cum nu au încercat să afle cei de la serviciu, de ce femeia a lipsit 2 zile?
Nu puteam să fiu una dintre cei care treceau indiferenți pe lângă acest copil. Am decis să depun o cerere pentru adopție…
Recent, Ionuț al meu a intrat la universitate. Mă mândresc cu el! Visează să devină medic, pentru a salva viețile oamenilor…