Povestioara de astăzi este despre un băiat dintr-un sat obișnuit, de undeva din largul Siberiei. El, ca și toți copiii de vârsta mea, mergea la școală, în clasa a opta. Natura l-a înzestrat cu un corp puternic și rezistent, de aceea el era unul dintre cei mai buni la probele sportive. Asta i-a fost dat, dar mintea și deșteptăciunea au decis să-l ocolească, ca să spunem așa. El nu avea înclinații spre științele exacte, dar și spre cele neexacte, deoarece profesoara de limbă se plângea mereu de acest elev.
Ea avea așa o apucătură mai deosebită. De fiecare dată când noi scriam un test sau, și mai rău, o dictare, ea lăsa la o parte aproape toate caietele elevilor, scotea caietul lui și începea să analizeze fiecare greșeală. Îl făcea de rușine în fața întregii clase, iar el stătea la tablă și nu știa unde s-o apuce în acele situații incomode.
Deși clasa noastră era una prietenoasă, în astfel de cazuri nimeni nu rata ocazia să se mai hlizească. Cineva din milă, cineva izbucnea în râs de greșelile colegului de clasă, iar cineva doar de dragul simpatiei profesoarei.
Îmi aduc aminte, ultima oară când am scris o dictare, ea nu a ratat șansa să își mai bată joc de analfabetismul băiatului. L-a chemat în fața clasei și a început să îi analizeze greșelile cu o batjocură evidentă. Nu contează care era tema compunerii sau a orei, totul de obicei se reducea la faptul, că ea îi promitea o viață mizeră undeva în afara civilizației și îi spunea că din el nu o să crească nimic demn.
Și iată că ultima dată, profesoara a întrecut măsura și a pomenit ceva de tatăl său, care era decedat, că dacă acesta ar fi fost viu, i-ar fi fost rușine cu un asemenea fiu. A fost o afirmație destul de tăioasă, pentru că băiatul ar fi dat totul în lume, ar fi suferit orice, doar pentru a-l mai vedea o singură dată pe tatăl său, care a avut un accident la pescuit acum câțiva ani.
Aceste cuvinte l-au rănit până în adâncul sufletului. Băiatul nu a putut să reziste, nici nu și-a adunat lucrurile, a ieșit în grabă din clasă. A fugit așa dezbrăcat spre locul unde ultima oară a fost tatăl lui – la marginea lacului. Afară era frig și apa a prins gheață la suprafață. Apropiindu-se, băiatul a văzut că cineva se mișcă pe gheață, era o fetiță mică de vreo 5-6 ani. Ea nu patina, ea stătea aproape de gaura care a fost făcută pentru a se stabili plasa pentru pescuit.
Băiatul nu a înțeles din prima ce se petrecea acolo, după care a văzut cum fetița din răsputeri își ținea fratele de mâini și încerca să-l scoată din apă. Băiatul era deja aproape, când fetița a simțit că puterile îi slăbesc și a deschis mâinile încleștate. Fratele imediat s-a prăbușit sub gheață, în apa rece.
Văzând această scenă, băiatul s-a grăbit să-l scoată din apă. El nu numai că a scos corpul, dar și l-a împins la țărm și a scăpat singur. Nu a ezitat, uitând de pantofi și hainele ude, a pornit la fugă spre sat. Din fericire, a întâlnit un vecin, care a luat copilul aproape înecat. Fiind complet epuizat, băiatul a căzut la pâmânt. S-a trezit deja la spital și, după o lună de luptă cu boala, a reușit în sfârșit să-și revină.
Întorcându-se acasă, primarul satului personal l-a invitat la palatul de cultură. Exact atunci, în sat era o sărbătoare și toată lumea se adunase la un concert tradițional. Băiatul a fost chemat solemn în scenă unde a fost mulțumit și remunerat. De el s-a apropiat un angajat al Ministerului Situațiilor de Urgență, în formă de militar și i-a înmânat o diplomă pentru curaj și un cadou.
Dar nu asta era cel mai important, ofițerul l-a invitat pe băiat în echipa lor, doar că puțin mai târziu, deoarece astfel de oameni curajoși sunt întotdeauna bineveniți în rândurile trupelor speciale. Anume acesta a fost punctul de cotitură, când băiatul a găsit un scop în viață, pentru care dorea să muncească și să meargă înainte. El a înțeles că dacă cartea i se dă cu greu, atunci el nu va deveni nici profesor, nici om de știință. De acest lucru să se ocupe oamenii calificați, care iubesc aceste meserii. El va salva oameni, va face ceea ce știe el mai bine să facă.