Bunica mea, întreaga viață a avut un obicei ferm:
-Te-ai trezit? Pune ceainicul…
Viața ei a fost diferită. Și de fier, și de oțel, și de beton, și de carton, și aruncătoare de cuțite în spate…
Represiune. Închisoare. Război. Văduvie. Sărăcie. Disperare. Singurătate. Nu era loc de depresie… Sau poate că era, dar ce putea să facă sărmana femeie? Singură cu doi copii, fără beneficii, ajutor, sprijin… Doar un lucru – să pună ceainicul pe foc.
Și ea îl punea… Întotdeauna. Atâta timp cât îmi aduc aminte de ea, îmi aduc aminte de ceainicul ei care șuiera… De ceaiul ei verde cu ierburi și frunze adunate de ea pentru momentele grele, pentru clipele când viața era prea dură… sau pentru momentele plăcute, de liniște, la taifas cu o cană de ceai cald în mână…
Și niciodată… niciodată nu am văzut-o cuprinsă de agitație, frică sau supărare. Stătea ferm pe picioarele ei uscate și lungi… Nu avea bani – fierbea cartofi și făcea biscuiți copți… Nu avea ce îmbrăca – își transforma vechiul halat în sarafan…
Întotdeauna mă frământa un singur regret… că nu a trăit până când aș fi putut să îi ofer o altă viață, plină de prosperitate și plăceri care pot fi cumpărate ușor cu bani… Să trăiască cât de puțin posibil în bine, fără griji și nevoi…
Apoi, mi-am dat seama că ea nu ar fi fost mai fericită într-o haină scumpă sau mâncând caviar la micul dejun… Nu era ea genul acesta de om… Era simplă și modestă, femeia care nu dorea pentru nimic să-și schimbe ceainicul vechi și ars pe altul nou…