„Atunci când voi ajunge la bătrânețe, aș vrea să am asemenea prietene!”

Îmi place să cred, că atunci când zâmbim în interiorul nostru moare cel puțin un microb micuț. Ieri în mine, probabil, a murit o colonie întreagă de microbi, pentru că am zâmbit mult și din adâncul sufletului. Am fost martoră a unei scene foarte drăguțe.

Stăteam la intrarea unui mall, când am văzut o tânără domnișoară de vreo 80 de ani îmbrăcată într-o rochiță cu imprimeu de leopard, cu manichiură aprinsă și cu niște cercei imenși în urechi. Cu o voce vioaie, ea ciripea cu cineva la telefon, ținând un deget manierat în felul ei.

„-Mary, dragă, eu chiar nu înțeleg, de ce îți faci atâtea griji? Doar nu va trebui să faci nimic! Nepoții te vor aduce cu mașina până la gară, te vor descărca, te vor căra până la vagon, te vor încărca în compartiment și te vor pune ușurel pe cușetă. Ei, vei sta un pic tolănită, un pic te va scutura. Iar aici te vom întâlni noi cu fetele! Tot așa te vom descărca, te vom duce cu un taxi, nu vei fi nevoită să faci nimic! Te-au adus, te-am luat, totul pe palme – și iată că deja vei fi cu noi! Mary, cum adică nu mai ești la vârsta potrivită? Pentru ce nu e potrivită? Nu va trebui să faci nimic, doar să pălăvrăgești cu noi și să sorbești încetișor șampanie, dând din când în când semne că soliciți să ți se mai toarne și că încă ești vie!”

Când voi îmbătrâni, aș vrea să fiu și eu o bătrânică excentrică, extravagantă, vie. O femeie faină, cool, mișto sau orice alt cuvânt s-ar potrivi aici și să am niște prietene ca și acea doamnă în rochie-leopard!