Numele meu este Ionela. Vreau să vorbesc despre o zi, care mi-a schimbat viața pentru totdeauna.
În ziua aceea am dormit prea mult și întârziam la job. Nu știu de ce, dar din anumite motive alarma nu a funcționat. Am sărit din pat și mi-am făcut repede o cafea. Am decis să nu iau micul dejun și am început să mă pregătesc repede de muncă. În timp ce mă pregăteam, am auzit la radio că în oraș sunt foarte multe ambuteiaje: “Dacă cineva se grăbește să meargă undeva, cel mai bine este să ia metroul.”
Așa am făcut. Am ajuns la muncă, iar ziua de lucru a zburat repede, dar a fost foarte grea. Seara cu greu puteam să merg acasă.
„-E bine că am luat metroul dimineața. Acum dacă ar trebui să conduc, nu aș avea deloc putere!” gândeam eu.
Coborând spre metrou, am văzut o fată care vindea ziare. Nu știu ce s-a întâmplat. Dar o forță necunoscută m-a împins la această fată. Nu citesc deloc ziare sau reviste. Eu cred că acestea sunt în general relicve ale trecutului și acum toate informațiile necesare pot fi găsite cu ușurință pe Internet.
Dar dintr-un motiv oarecare m-am dus și mi-am cumpărat un ziar. Fata mi-a zâmbit și m-a lovit ca un șoc electric: am recunoscut imediat acest zâmbet. Așa zâmbea și cea mai bună prietenă a mea din copilărie, Cristina.
Acum patru ani, ea călătorea cu fiica ei într-o mașină. Ea a pierdut controlul mașinii. Din păcate, Cristina a murit pe loc. Dar nimeni nu știa unde a plecat fiica ei, Mihaela. Aceasta nu a fost găsită. Atât polițiștii, cât și voluntari au căutat-o, dar nu au găsit-o.
– Cum te numești?
– Mihaela! mi-a răspuns fata.
Mi s-a făcut negru în fața ochilor și am simțit un soi de energie.
– Cred că o cunosc pe mama ta, i-am zis.
– Mama? întrebase fata. Ea este acolo! spuse fata arătând cu degetul spre femeia care stătea nu departe de ea.
Era o femeie de vreo 50 de ani. M-am ridicat puțin și am hotărât să mă apropii de această femeie. Am întrebat-o de ce lucrează fata ei la acea vârstă? Iar femeia a spus că trebuie să hrănească fata, pentru că nu are părinți.
– Este ceva cu care te pot ajuta? am întrebat-o pe femeie.
Femeia s-a uitat la mine surprinsă.
– Cu ce scop întrebi asta? m-a întrebat ea.
– Vezi tu, acum 4 ani prietena mea a avut un accident rutier. Ea nu a putut fi salvată, iar fiica ei a dispărut de la locul accidentului. Această fetiță seamănă foarte mult cu prietena mea. Pe fetița ei o chema Mihaela.
– Da, aceasta este Mihaela. Eu locuiesc lângă autostradă. Cu mult timp în urmă, câinele meu a târât această fată în dinți până în curtea mea. Fata era inconștientă.
— De ce nu ai spus poliţiei? am întrebat-o surprinsă de acest caz.
– Mi-a fost teamă că mă vor învinovăți pentru nenorocirea fetei. I-a luat atât de mult să-și revină.
M-am bucurat foarte mult că am reușit să o găsesc pe Mihaela. M-am oferit să o ajut pe femeie în schimbul faptului că îmi va da fetița. Femeia a fost de acord. I-a fost foarte greu să o crească pe Mihaela: nu avea oportunități financiare pentru asta.
Două luni mai târziu, am completat toate documentele necesare, iar Mihaela a început să locuiască cu mine. Am trimis-o la școală. Și am ajutat-o pe femeia care a salvat-o cândva pe Mihaela să-și revină de după accident.
În sfârșit, după atâția ani, am putut să trăiesc și să dorm liniștit. Cert este că m-am considerat vinovată pentru moartea prietenei mele. Eu am fost ultima persoană cu care Cristina a vorbit la telefon. Și am avut o mare ceartă în noaptea aceea.
Când am aflat că ea a murit, m-am învinuit mult timp după asta. Și acum, când Mihaela este cu mine, mă simt foarte calmă. Mă bucur că pot crește fiica celei mai bune prietene ale mele.
Voi avea grijă de ea și o voi iubi foarte mult. Voi încerca să-i ofer dragostea pe care mama ei nu a reușit să i-o ofere…