Educația copilului este o problemă care trebuie abordată cu toată seriozitatea și responsabilitatea. Contează absolut tot ce spui și ce faci în prezența copilului tău. Chiar și un cuvânt negândit sau o situație nesemnificativă, în opinia părinților, poate lăsa o urmă profundă care nu va fi uitată nici după ce copilul va deveni adult.
Acest lucru îl confirmă poveștile internauților pe care le-am adunat în acest articol. Pe o rețea de socializare, tinerii au împărtășit momentele din copilărie care i-au făcut să-și piardă încrederea în părinți pentru totdeauna.
***
Când aveam 9-10 ani, mama mi-a dăruit un „jurnal de fete”. Ea mi-a explicat că pot scrie în el orice doresc și nimeni nu va afla despre asta. În general, nu m-a interesat în mod deosebit această ocupație, dar la un moment dat mi-a venit să îmi împărtășesc impresiile despre călătoria în orașul vecin (pentru mine a fost ceva important).
Pe scurt, am scris ce am dorit și am aruncat jurnalul într-un dulap. Ceva mai târziu, stând la masă, mama mi-a spus cât sunt de bravo și cât de bine am povestit totul în jurnalul meu… După asta, nu am mai avut dorința să scriu nimic personal niciodată. Până astăzi folosesc aplicația din telefon pentru a face unele notițe.
***
Mama mea este autoarea mai multor cărți. Acum a obținut succese, vânzările cresc. Îmi amintesc cum ea se închidea în camera ei, pentru că a scris multe cărți timp de 10 ani. Iar eu mă jucam singură și îmi era dor de ea…
Apoi am decis să citesc o carte de a ei și pe prima pagină am găsit o inscripție: „Se dedică fiicei mele, îmi pare rău că am fost absentă în viața ta”. Emoționant, dar nu mi-a atins inima…
***
Aveam vreo 8-9 ani când bunica și-a pierdut ceasul de aur. Ea a făcut o panică – ceasul era scump. Unchiul, mătușa și mama au început să mă interogheze. M-au așezat pe un scaun la bucătărie, obligându-mă să-i privesc în ochi. Le-am explicat de nenumărate ori că nu eu am luat ceasul, că habar nu am unde e, dar ei continuau să mă preseze din toate direcțiile, făcându-mă să plâng din cauza slăbiciunii mele. Ce puteam eu să le demonstrez la 3 adulți?..
M-au ținut așa vreo 4 ore, încercând diverse tactici, ba cu binele, ba cu amenințările… În cele din urmă, ceva a cedat în interiorul meu. Spuneam adevărul, dar ei nu mă credeau. Pentru a pune capăt acestor interogări le-am spus că i-am dat ceasul unui prieten din clasă.
Unchiul s-a grăbit imediat la acel prieten. Desigur, ai lui nu știau nimic despre asta. A doua zi m-am dus la școală cu capul plecat de rușine și furie pe mine însumi. Mi-am cerut scuze de la prietenul meu. În mine s-a înrădăcinat ferm vinovăția, rușinea și lipsa de voință de a mă întoarce acasă, unde propria mamă m-a trădat, nu m-a crezut.
O săptămână mai târziu, bunica și-a găsit ceasul. Nimeni nu și-a cerut scuze de la mine. De ce să-și ceară scuze de la un copil? Atunci am încetat să mai am încredere în mama și familia mea.
***
În copilărie mergeam la școala de arte. Îmi plăcea foarte mult să desenez, deși nu întotdeauna îmi ieșea. De aceea, mă antrenam acasă, desenând câte ceva pentru mama. Îmi amintesc că asta era foarte important pentru mine. Stăteam câteva ore asupra unui desen, îl corectam de multe ori și îi făceam cadouri mamei mele la fiecare 3-4 săptămâni. De fiecare dată zâmbea și îmi spunea că strânge aceste desene într-un loc sigur. Și eu o credeam.
Până când într-o zi am văzut cum mi-a rupt unul din desene și l-a aruncat la gunoi. Îmi amintesc cum lumea mea s-a ruinat atunci. Încă câteva săptămâni după asta am plâns pe ascuns, apoi am renunțat la desen și, în general, la orice tip de creativitate.
***
Aveam 12 ani. Pe atunci mă jucam mult în jocuri pe calculator, stăteam cu zilele. Pe timp de vacanță jucam până noaptea târziu, apoi dormeam până la orele 14:00 ziua. Mama încerca din răsputeri să mă convingă să renunț, dar nu prea reușea.
Atunci a decis să mă motiveze: am încheiat un pariu. Eu trebuia să petrec toate cele 3 luni de vacanță fără calculator, în schimb ea urma să îmi dea 1000 de lei (pe atunci, îmi părea o sumă enormă). Așa și ne-am înțeles. Mi-am adunat toată voința și am petrecut toată vacanța umblând pe străzi, făcându-mi planuri pe viitor, cu banii în buzunar.
Cred că deja v-ați dat seama că mama nu mi-a dat niciun leu. Nu, problema nu era că nu îi avea. Problema era că „noi și așa ți-am cumpărat pentru școală, de îmbrăcat, de încălțat. Și în general, ce să faci cu atâția bani?” Drept răspuns la indignarea mea am fost numit nerecunoscător.
***
Mi-am amintit de o întâmplare din copilărie când eu, părinții și vărul meu am mers să culegem căpșuni. Aveam vreo 5-6 ani. Vărul meu nu culegea deloc, doar mânca, iar eu încercam să umplu găleata, așteptând cu răbdare când voi ajunge acasă și voi mânca totul deodată.
În drum spre casă, vărul meu a încercat să fure o parte din căpșunile mele și să le pună în găleata lui. Eu nu m-am putut abține și i-am dat o palmă după cap, la care tatăl meu mi-a luat găleata și a spus: „Dacă te comporți așa, nu vei primi deloc căpșuni!” Mai departe, nu știu ce au făcut cu acele căpșuni.
Au trecut peste 20 de ani, dar îmi amintesc bine de acea situație și de acel sentiment al nedreptății pe care l-am simțit.
***
La începutul anilor 2000, pe când aveam 8-10 ani, îmi doream foarte mult un bionicle (o figurină LEGO). Ca un copil bravo, am început să economisesc câte puțin din banii de buzunar și să îi ascund într-un loc sigur (așa cum mi s-a părut mie). Dar, înainte de începutul anului școlar, am găsit ascunzișul meu gol, niciun bănuț nu era.
S-a dovedit că mama a luat banii și mi-a cumpărat rechizite pentru școală. Prin urmare, nimeni nici nu se gândea să își ceară scuze sau să-mi întoarcă banii.
Anume atunci a fost pierdută încrederea mea de copil în părinți.