Parabola despre iertare: Cum să vindeci durerea provocată de resentimente!

-Nu voi ierta, – a spus Ea. – Voi ține minte mereu.

-Iartă, – a rugat-o Îngerul. – Iartă, îți va sta mai ușor.

-Pentru nimic în lume, – a strâns Ea buzele încăpățânată. – Asta nu se iartă. Niciodată.

-Te vei răzbuna? – a întrebat el îngrijorat.

-Nu, nu mă voi răzbuna. Voi fi mai presus de asta.

-Îți dorești o pedeapsă dură?

-Nu știu, ce pedeapsă ar fi pe măsură.

-Toți trebuie să plătească pentru deciziile luate. Mai devreme sau mai târziu, dar toți… – a spus încet Îngerul. – Este inevitabil.

-Da, eu știu.

-Atunci iartă! Scapă de această povară. Doar acum ești departe de oamenii care te-au rănit.

-Nu. Nu pot. Și nu vreau. Nu au iertare.

-Bine, fie cum zici, – a oftat Îngerul. – Unde intenționezi să păstrezi acest resentiment?

-Aici și aici, – Ea și-a atins capul și inima.

-Ai grijă, otrava resentimentelor este foarte periculoasă. Aceasta, ca o piatră, te poate trage spre fund, poate aprinde o flacără de furie care arde tot ce e viu.

-Este piatra memoriei, – l-a întrerupt Ea.

Și resentimentul și-a ocupat locul acolo, unde a spus ea – în cap și în inimă.

Ea era tânără și sănătoasă, își construia viața, în venele ei curgea sângele fierbinte, iar plămânii inspirau aerul libertății. Ea s-a căsătorit, a născut copii, și-a făcut prieteni. În viața ei se întâmplau de toate, dar ea se străduia să nu-și amintească de ofensa pe care o purta în interior.

Au trecut mulți ani, înainte să audă din nou acel cuvânt pe care îl ura – „iartă”. Soțul a înșelat-o, cu copiii avea neînțelegeri, probleme și necazuri.

Ea stătea în cabinetul medicului. Acesta îi analiza rezultatele testelor, se încrunta și încrețea buzele.

-Rude aveți? – a întrebat medicul.

-Părinții au decedat, cu soțul am divorțat, am copii și nepoți. De ce întrebați?

-Aveți cancer. Iată aici, – medicul i-a arătat pe imaginea craniului. – Rezultatele analizelor arată că este o tumoare. Asta explică de ce aveți dureri de cap, insomnie și oboseală. Cel mai rău este că are tendința să crească rapid.

-Și ce mă așteaptă? O intervenție chirurgicală? – a întrebat ea, cu presimțiri teribile.

-Nu, – medicul s-a încruntat și mai mult. – Iată cardiograma dvs.. Aveți o inimă foarte slabă. Am impresia că este blocată din toate părțile și nu este capabilă să funcționeze la maxim. Ar putea să nu reziste în timpul intervenției chirurgicale. De aceea, trebuie mai întâi să tratăm inima, și după asta…

Medicul nu a continuat, iar Ea a înțeles că „după asta” poate să nu fie niciodată.

Avea dureri de cap. Și de inimă. „Unde vei păstra acest resentiment?” „Aici și aici.” Acum o durea anume acolo. Poate că resentimentul a crescut prea tare și acum voia mai mult. Poate i-a abătut să răstoarne stăpâna și să preia controlul asupra întregului corp. Ofensa stupidă nu înțelegea că corpul nu va rezista, va muri.

Ea și-a amintit de cei care au rănit-o cel mai dureros, pe cei din copilărie. Tatăl și mama, care tot timpul lucrau sau se certau. Ei nu o iubeau așa cum ea își dorea. Nu ajuta nimic, nici notele excelente, nici diplomele, nici protestul și nici rebeliunea. Apoi s-au despărțit și fiecare și-a creat o nouă familie, în care ea nu avea loc. La 16 ani au trimis-o la colegiu în alt oraș, i-au înmânat biletul, valiza și niște bani pentru prima perioadă.

Din acel moment ea a devenit independentă și a decis: „Nu îi voi ierta!”. Ea purtat acest resentiment în sine pe tot parcursul vieții, Ea a jurat că va muri împreună cu el și, se pare, că așa și se îndeplinește.

Dar avea copii, nepoți, și Andrei de la serviciu, care încerca să o curteze, Ea nu-și dorea să moară. „Trebuie să îi iert, – a decis ea. – Trebuie să încerc.”

-Părinții mei, eu vă iert, – a spus ea neîncrezută. Cuvintele ei au răsunat neconvingător.

-Nu așa, – i-a șoptit Îngerul. Copiii nu au dreptul să judece părinții. Părinții nu se iartă. De la ei se cere iertare.

-Dar ei au decedat demult. Nu am de la cine să îmi cer iertare.

-Tu cere și ei te vor auzi. Sau poate nu te vor auzi. La urma urmei, tu o faci nu pentru ei, ci pentru tine însuți.

Ea s-a așezat în genunchi și-a împreunat palmele, s-a uitat în sus și a pronunțat: „Mamă, tată, iertați-mă! Iertați-mă!” Pieptul ei a început să tremure din cauza lacrimilor care o învăluiau, a început să plângă în hohote. Ea repeta în continuu: „Ietați-mă. Nu am avut dreptul să vă judec. Iertați-mă…”

În piept i se zbătea încet inima și pentru prima dată, după un timp îndelungat, nu avea dureri de cap.