La noi la birou era un tip… un bărbat adult de 36 de ani. Dar era neobișnuit.
L-am angajat la serviciu acum 6 ani și nu am regretat niciodată decizia luată. Cel mai interesant era că știa că nu este prea deștept și nici nu ascundea acest fapt. Ba mai mult, când a venit la interviu, primul lucru pe care mi l-a spus a fost:
-Bună ziua! Eu nu sunt deștept și nu ascund asta. Dar am nevoie de un loc de muncă pentru a putea cumpăra medicamente pentru mama mea, ea nu mai poate lucra.
Asta m-a șocat puțin, dar mi-am dat seama că era un om într-adevăr bolnav. Dar, în principiu nu atât de bolnav încât să nu fie în stare să îndeplinească unele sarcini de birou. El mi-a amintit de personajul lui Dustin Hoffman din filmul meu preferat „Rain Man”. Mi-am dat seama cine se afla în fața mea și nu am dorit să-l jignesc în niciun fel…
-Ești mult mai deștept decât majoritatea populației care încearcă să-și ascundă prostia în toate modurile posibile, dar în zadar. Ei bine, de mâine poți să vii la serviciu.
Astfel, timp de 6 ani, acest bărbat a lucrat la egal cu toți ceilalți angajați. Da, nu era ca alții, dar în schimb avea alte calități: sincer, decent, punctual și, după părerea mea, unul dintre cei mai buni angajați pe care i-am avut vreodată. După un accident vascular cerebral, el și-a pus mama pe picioare, deși a fost nevoie să îl ajut puțin cu medicamente și terapeuți, dar a făcut tot necesarul și nu s-a plâns niciodată. Întregul birou îl iubea și s-a atașat de el ca de un om deosebit de cald și amabil!
Recent, el a intrat la mine să mă anunțe că vrea să se concedieze.
-Cum așa? De ce? Ce s-a întâmplat, te-a ofensat cineva?
-Nu, nu! Eu îi iubesc pe toți. Pur și simplu… eu…
-S-a întâmplat ceva cu mama?
-Nu, la mama totul e bine, mulțumesc… Eu vreau să mă însor!
Aici am rămas blocat! Imediat mi-a venit în cap gândul, cum așa să se însoare. Dar cine sunt eu ca să întreb așa ceva? Este un om ca și mine, și nimic omenesc nu îi este străin…
-Asta e bine, sper că și potențiala mireasă își dorește asta?
-Da, desigur! Deja de un an mă invită la ea în Suedia! Împreună cu mama. Ea mă iubește și pe mine și pe mama.
După cele auzite, chiar a început să îmi displacă situația asta… Un om bolnav, un autist, să plece în Suedia la o necunoscută… Straniu de tot!
-Probabil este o fată bună, dacă intenționezi să pleci încolo cu mama!
-Ea e foarte frumoasă, roșcată și mai deșteaptă decât mine! Acuș vă arăt o poză.
După care scoate un telefon performant din buzunar… Oho, mă gândesc eu, nu-i rău… În toți acești ani, el umbla cu un model vechi de tot cu butoane și nimeni nu a reușit să-l convingă să-și schimbe telefonul. I-am dăruit unul la ziua lui de naștere, dar el nu putea să renunțe la cel vechi. Înțelegeam că îi este greu să facă o schimbare majoră și nici nu insistam. Nici nu am reușit să-l întreb, că el deja îmi zice…
-Mi l-a dăruit Karolina și mi-a încărcat multe poze de-ale ei acolo, pentru ca mie să nu-mi fie dor de ea.
În acel moment niște gânduri amestecate clocoteau în capul meu. Mă așteptam să văd niște fotografii de modele cu forme frumoase, luate de pe internet. Dar ceea ce am văzut m-a uluit! În fotografie era o fată roșcată, cu trăsăturile caracteristice ale persoanelor cu un sindrom bine cunoscut. Aceștia mai sunt numiți Oamenii Soarelui.
Nu este vina lor că au un cromozom în plus. În rest, ei sunt la fel ca noi, de multe ori chiar ne depășesc. Iar ceea ce îmi place în mod deosebit la ei, este că zâmbesc mereu atât de sincer!
-Într-adevăr, este foarte frumoasă! Ai mare noroc! Dacă este așa cum spui tu, atunci cu mare plăcere te voi lăsa să te concediezi și să pleci la mireasa ta! Dacă nu ai nimic împotrivă, o voi suna pe mama ta, pentru a concretiza unele detalii și vă voi cumpăra bilete la avion. Bine?
Alex era mereu zâmbitor și vesel, dar atâta fericire nu am văzut niciodată pe chipul lui! De dragul acestei expresii, aș fi fost gata să-l trimit chiar și în Brazilia, oriunde și pentru orice bani! El bătea din palme ca un copil, a scos telefonul și a cules numărul mamei lui ca să pot vorbi cu ea.
Iar cel mai important lucru, de ce consider că autiștii sunt mult mai deștepți decât noi: el mi-a dat telefonul și a ieșit după ușă! El știa că discuția va fi despre el și că nu voi putea vorbi liber despre el la persoana a treia în prezența lui. Care dintre oamenii obișnuiți ar face la fel?!
Sunt niște oameni unici! Deștepți! Plini de tact! Și de ce nu ar trebui să fie la fel de fericiți ca alții? Astfel de oameni sunt mult mai fericiți în familii decât noi, pentru că ei nu știu să mintă, nu știu să strige unul la altul, doar știu să iubească și să fie devotați!