Trăiești așa în fiecare zi, o viață obișnuită, după cum îți pare ție. Pregătești cina, îți faci planuri pentru ziua următoare, te mulțumești cu ceea ce ai, cu faptul că ai găsit în sfârșit un echilibru între serviciu și ceea ce e personal. Și deja uiți de faptul, că totul poate fi altfel.
Apoi întâlnești pe cineva dintre ei – nu contează unde, într-o stradă plină cu oameni sau chiar în pragul casei tale. Și simți, cum lumea ta se reîntoarce la viață, înflorește ca o floare de nufăr, capătă aripi ca o pasăre măiastră, și inima îți bate nebună în piept.
Cât sunt ei de frumoși: un amestec nebun de ironie, îndrăzneală, bunătate. Cum găsesc ei puterea de a merge înainte, chiar dacă sunt speriați, căzuți la pământ și confuzi. Ei poartă în sine clinchetul muzicii, frumusețea viselor și farmecul basmelor. Și nu doar poartă! Se pare, că ei sunt făcuți din acestea, cum alții sunt făcuți din carne și oase.
Ei pot întoarce stelele căzute acolo, unde ele sunt mai necesare: în inimile celor disperați, cărora le este frică de întuneric. Ei protejează florile de vânturile puternice, ei încălzesc cu cuvintele lor frigul tăcerii. Ei nu așteaptă minunile, ei învață să ia parte la crearea lor.
Ei sunt absolut reali, din carne și oase, sunt adevărați. Ei sunt cei care aprind lumini, cei care sting neadevăruri.
Eu nu știu ce spui tu acolo despre viața obișnuită, când semeni atât de izbitor cu unul din ei.