Părinți mei au îmbătrânit. Nu că ar fi fost foarte tineri când m-am născut eu… acum eu am 27 de ani, mama are 63, iar tata 71.
Deja al treilea an eu îi consider niște bătrâni.
Nu e din cauza că au ieșit la pensie… Tata încă muncește și mă sună cu succes pe skype. Mama e pe Instagram și mă ia peste picior în mesajele pe care mi le trimite.
Ideea este că părinții mei au devenit ca niște bunici pentru mine.
Eu îi iubesc și ca întotdeauna atunci când îmi este greu, merg după sfaturi la ei și simt că sunt protejat în momentul meu de slăbiciune, doar că acum eu sunt principalul. În mâinile mele sunt: sabia, săgețile și scutul. Acum eu fac mișcările.
Nu știu ce anume ne-a împărțit în „înainte” și „după”. Probabil sănătatea, care practic nu mai este, slăbiciunea fizică și respirația îngreunată. Eu văd cum mama își pierde memoria, cum tata a devenit mai domol și nu mai este capabil de a lua decizii globale. Nu știu ce vindecă, dar timpul cu siguranță nu cruță pe nimeni.
Posibil părinții mei citesc asta și le este neplăcut, dar ei într-adevăr au îmbătrânit. Sunt mai joși de statură, nu mai au caracter și sunt foarte slabi – fizic și moral. Deși mă iubesc la fel ca înainte și sunt gata să facă orice ca să fiu fericit.
E prea puțin timp. Am început să simt asta în fiecare an. De fiecare dată când reușesc să petrec 3 zile cu părinții mei e sărbătoare pentru mine. Eu îi cuprind și îi sărut de fiecare data ca pentru ultima dată. Bine, tată! Cum spui, mamă! Am cedat în toate. Le-am iertat totul. Numai să trăiască.
Uneori vreau să-i sun să le spun că sunt bolnav și că am obosit, că astăzi toată lumea este împotriva mea și că vreau să mă ascund undeva, dar ei nu mai știu cum să mă protejeze. Acum ei sunt copiii mei.
Aveți grijă de părinții voștri!