Mă întorceam de la serviciu cu transportul public. La stație urcă în autobuz o tânără de vreo 25 de ani cu un băiețel de 6-7 ani. Au stat puțin lângă ușă, nu departe de mine. După felul în care comunicau era clar că tânăra era mama lui, și nu sora mai mare sau altcineva.
Ulterior, s-a eliberat un loc, iar femeia s-a grăbit să se așeze pe scaun. Băiatul s-a apropiat de ea și stătea alături în picioare.
Femeia s-a oferit amiabil să-i țină ghiozdanul greu pe brațe. El i-a dat ghiozdanul și așa și-au continuat călătoria. Toți se uitau chiorâș la tânăra mamă, în mod clar o condamnau.
O bătrână care stătea lângă ea nu a rezistat și i-a zis: „Singură s-a așezat ca o regină iar băiețelul este nevoit să stea în picioare, nu îți este rușine, doar e un copil…”
La început, fata a tăcut tacticos, dar când o altă doamnă cam de aceeași vârstă s-a alăturat pretențiilor, tânăra mamă a decis să oprească repede această revoltă a bunicuțelor.
Ea le-a răspuns în felul următor: „Nu aveți altceva de discutat oare? Îmi educ fiul așa cum vreau și consider de cuviință. Eu singură voi decide cum să îmi tratez copilul. Nu văd nimic contraindicat în faptul de a-l crește și educa ca pe un viitor bărbat adevărat. Acum faceți gălăgie că nu l-am lăsat să se așeze, iar peste câțiva ani îl veți ataca pentru faptul că nu v-a cedat locul. Vedeți-vă de treburile voastre!”
Bătrânele s-au calmat. Deodată au încercat să mai bombănească ceva pe sub nas, apoi și-au închis gurile, probabil, și-au dat seama că mama are dreptate.