„Bătrânul” – Povestea unui câine care s-a dovedit a fi mai mult decât doar un animal de companie!

Câinele era bătrân. Chiar și după standardele umane, vârsta lui era destul de solidă. Când oaspeții veneau la stăpânii lui, câinele auzea aceeași întrebare:

-Ce mai face bătrânul vostru, încă e viu? – și erau foarte uimiți, văzându-l ieșind din cameră.

Câinele nu se supăra pe oameni, el și singur înțelegea perfect – câinii nu ar trebui să trăiască atât de mult. De-a lungul vieții sale, câinele a văzut de multe ori cum proprietarii altor câini, se schimbau la față și oftau din greu când erau întrebați:

-Dar unde e al vostru? 

În asemenea cazuri, mâna stăpânului îl cuprindea strâns, de parcă își dorea să-l mai țină lângă el, să nu-l lase spre inevitabil.

Și câinele continua să trăiască, deși cu fiecare zi îi era tot mai greu să meargă, tot mai greu să respire. Cândva burta strânsă i s-a lăsat, ochii i s-au întunecat, iar coada semăna tot mai mult cu o cârpă ponosită. I-a dispărut și pofta de mâncare, chiar și terciul de ovăz cândva iubit îl mânca acum fără nicio plăcere – ca și cum ar îndeplini o datorie plictisitoare.

Câinele era foarte tânăr când a apărut o creatură mică în casă, care i-a furat imediat toată atenția. Ulterior, câinele a aflat că această creatură este un copil, o fetiță. Și de atunci ei erau scoși la plimbare împreună. Mai întâi, Lena era plimbată în cărucior, apoi micuța a început să facă primii pași, ținându-se de gâtul câinelui, mai târziu au început să alerge împreună și vai de bătăușii care riscau să o ofenseze pe micuța lui stăpână! Fără ezitare, el se ridica în picioare pentru a o proteja, acoperind-o pe Lena cu trupul său.

De atunci au trecut mulți ani, Lena a crescut, iar băieții care cândva o trăgeau de cosițe s-au transformat în tineri care încercau să-i atragă atenția.

Câinele aștepta în mod deosebit plimbarea de seară. Vara, îi plăcea să privească soarele cum se ascunde în spatele cutiilor cenușii ale clădirilor înalte, iar răcoarea de seară înlocuiește căldura zilei. La ce se gândea bătrânul câine în acele momente, de ce suspina uneori atât de zgomotos? Cine știe…

Acum era toamnă, deja se întunecase afară și cădea o ploaie liniștită, plictisitoare. Câinele împreună cu Lena urmau traseul obișnuit, când urechea lui sensibilă a auzit un sunet neobișnuit. Se auzea ceva foarte slab și cumva deranjant.

Apoi, câinele repede, în măsura în care corpul lui greoi îi permitea, s-a aruncat în tufișuri, încercând să găsească… Ce? Nu știa.

A căutat și a găsit. Un mic ghemuleț umed a deschis gura și a scos un sunet ascuțit. Era un pisoiaș, care doar cu o săptămână în urmă a venit pe această lume și care se sufoca din cauza frânghiei strânse la gât. Labele lui micuțe încercau neputincios să se agațe de aer, în timp ce cele posterioare abia de ajungeau la pământ.

Cu fălcile lui puternice, câinele a mușcat din prima ramura de care era suspendat pisoiul. Acela a căzut în iarba udă, nici măcar nu încerca să se ridice. Câinele l-a luat în dinți cu grijă și la dus la Lena.

-Ce murdărie mi-ai adus… – s-a grăbit Lena să îl certe. A apucat ghemulețul care tremura și a încercat să-i scoată frânghia udă de la gât.

-Acasă! – a strigat Lena și, fără să aștepte câinele, a fugit spre casă.

Pisoiul a supraviețuit. Timp de trei zile a stat întins, fără să reacționeze la agitația din jur, doar scârția cu jale din când în când. Iar câinele devenea tot mai slab. Era ca și cum ar fi dat o parte din viața sa acestui pisoi salvat. Și odată, câinele nu s-a mai putut ridica din așternutul său.

În ultimele zile, pisoiul nu se mișca de lângă câine, de parcă îl păzea de tot ce este rău. Câinele stătea în așternutul său, cu ochii închiși, dar nu dormea. El asculta cum respiră pisoiul, care dormea fără griji alături.