Bătrânețea – momentul în care viața omului nu mai este plină de evenimente…

Bătrânețea (după părerea mea) este momentul în care viața omului deja nu mai este plină de evenimente. Totul este la fel, monoton, previzibil. Evenimentnele pot fi externe sau interne. Dar acestea sunt cu siguranță despre co-existență, co-implicare, co-participare.

Bătrânețea este timpul petrecut în spațiul locativ, în lumea obiectelor de zi cu zi. Dorința de a fixa, de a cimenta stabilitatea găsită (în sfârșit).

Bătrânețea este să crezi că ai dobândit dreptul de a instrui și de a învăța pe alții. Este dorința de a-i atrage în această stabilitate pe cei apropiați. Este încercarea de a transmite la infinit către oamenii din jur care este modul necesar și corect de a mânca, de a trăi, de a iubi, de a se ruga…

Bătrânețea este încercarea omului de a învia și de a păstra în jur imaginile trecutului, pentru a se proteja de invazia noului (prin urmare și de viață, căci aceasta este întotdeauna nouă).

Bătrânețea este afirmarea constantă de sine prin intermediul celor cunoscute, realizate, făcute în trecut. De aceea, simțim atât de multă milă față de oamenii bătrâni… nu atât de mult respect, cât anume milă.

Bătrânețea este ținerea capacului unui vas umplut până la margini.

Dacă omul este în vârstă, dar tânăr în suflet, vasul lui este întotdeauna gol: conținutul nu se reține în el. Acestor oameni le sunt caracteristice fluxul, mișcarea, interesul pentru lucrurile noi, curiozitatea.

Eu personal cunosc bătrâni de 25 – 28 de ani… viața se zbate în ei, le propune alternative, oportunități. Dar iluzia stabilității, unui mod de viață familiar și ușor de înțeles îi reține acolo unde s-au obișnuit deja. Cât de confortabilă este această iluzie…