Aceste femei sunt printre noi… Femei, care trăiesc cu o durere ascunsă!

Scriitoarea Nadirah Angail a publicat pe blogul său un text emoționant despre cum putem răni fără să ne dăm seama pe cei care trăiesc cu o durere ascunsă. Ea ne îndeamnă să fim mai sensibili și mai atenți la ceea ce le spunem oamenilor din jur.

Iată o femeie, 30 de ani, nu are copii. Oamenii o întreabă: „Încă nu ai copii?” Și ea zi de zi, zâmbind forțat, inventează noi răspunsuri. „Nu, încă nu am” – răspunde ea, ascunzându-și dezamăgirea. „Nu trebuie să aștepți prea mult, timpul trece prea repede” – îi spun oamenii din jur, mulțumiți că i-au oferit un sfat bun, că i-au deschis ochii. Ea le zâmbește. Și plânge, când rămâne singură.

Plânge pentru că toate cele 4 sarcini s-au sfârșit cu avorturi spontane. Pentru că ea și soțul încearcă deja de 5 ani. Plânge, pentru că soțul ei deja are copii din căsnicia anterioară, iar alții nu își dorește. Plânge, pentru că încearcă să facă fertilizare în vitro, dar nu îi ajung bani. Plânge, pentru că tratamentul pe care îl urmează, nu este compatibil cu sarcina.

Plânge, pentru că soțul ei este steril și se simte vinovat din cauza asta. Plânge, pentru că cea mai bună prietenă a ei este însărcinată. Plânge, pentru că iarăși a fost invitată la o petrecere în cinstea unui nou-născut. Plânge, pentru că mama ei nu obosește să o întrebe „Ce mai aștepți?”. Plânge, pentru că fetele de 16 ani rămân însărcinate din prima încercare, fără să își dorească un copil. Plânge, pentru că deja a ales un nume. Plânge, pentru că camera pentru copii încă este pustie. Plânge, pentru că în interiorul ei este pustiu. Plânge, pentru că ar fi o mamă minunată. Ar fi. Dar nu e.

Iată o altă femeie, 34 de ani, 5 copii. Oamenii îi spun: „Doamne, Dumnezeule, sper că vă opriți aici!” Și râd, pentru că ar fi o glumă. Și femeia râde, dar schimbă subiectul. Iar apoi plânge, când rămâne singură. Plânge, pentru că din nou este însărcinată și simte, că este nevoită să își ascundă fericirea. Plânge, pentru că dintotdeauna și-a dorit o familie numeroasă și nu înțelege, de ce asta îi deranjează pe alții. Pentru că ea nu are frați și surori și s-a simțit foarte singură în copilărie. Pentru că bunica ei a avut 12 copii și ea și-ar dori tot atâția.

Plânge, pentru că nu își poate imagina viața fără copiii ei, iar alții îi consideră o pedeapsă. Plânge, pentru că nu vrea să fie compătimită. Pentru că ea și soțul ei sunt capabili să întrețină familia, dar asta, se pare, că nu are importanță. Plânge, pentru că toți o consideră iresponsabilă. Plânge, pentru că a obosit să-și apere propria alegere. Plânge, din cazua oamenilor nesimțiți care își bagă nasul în viața ei personală.

Iată încă o femeie, 40 de ani, un copil. Oamenii îi spun: „Un singur copil? Nu ți-ai dorit niciodată mai mulți?” „Eu și așa sunt fericită” – răspunde ea calm. Și nimeni nu bănuiește, că atunci când rămâne singură, ea tot plânge. Pentru că nașterea unicului ei copil a fost o minune. Pentru că fiul ei își dorește o soră sau un frate. Plânge, pentru că dintotdeauna și-a dorit cel puțin trei copii. Plânge, pentru că a fost nevoită să întrerupă cea de-a doua sarcină, pentru a-i fi salvată viața. Plânge, pentru că îi este dificil să îngrijească și de un singur copil.

Plânge, pentru că soțul ei a decedat, iar altul așa și nu a întâlnit. Pentru că familia ei consideră că îi ajunge și unul. Plânge, pentru că își construiește cariera și nu își permite să se gândească la copii. Pentru că depresia ei postnatală a fost prea puternică și nu își poate imagina, cum o va depăși din nou. Plânge, pentru că a trebuit să i se înlăture uterul. Plânge, pentru că nu are de ales.

Aceste femei sunt printre noi. Ele sunt vecinele, prietenele, colegele, rudele noastre. Ele nu au nevoie de părerile și sfaturile noastre, până când nu le vor cere singure. Viața lor personală nu ne privește. Să respectăm aceste femei!