Bunica noastră avea o pisică. Într-o zi, aceasta ne-a adus acasă niște pisoiași micuți. Nu erau puii ei, erau străini. Pisica vecinilor i-a părăsit, iar Masha noastră nu a putut să-i lase în voia soartei. Iată așa un suflet plin de compasiune aveam noi. Dar ce să facem, să-i aruncăm în stradă nu ne încumetam… prea drăgălași și neputincioși erau. Mai ales că era toiul iernii!
Am început să avem grijă de ei, să îi hrănim cu pipeta. Masha se învârtea tot timpul pe lângă noi, era îngrijorată pentru pui. De multe ori chiar îi ascundea de noi.
Atunci când pisoiașii au crescut puțin și au devenit mai independenți, am început să le căutăm familii adoptive. I-am dăruit pe toți, cu excepția unuia. Era cel mai frumos dintre toți. Pufos, negru și cu o singură pată albă pe nas. Iar ochii îi erau verzi. N-am mai văzut un pisoi atât de frumos și neobișnuit.
Nici Masha noastră nu voia să-l ducem. Deja îi găsisem stăpân, dar ea la ascuns atât de bine încât l-am căutat timp de câteva zile. În cele din urmă, l-am găsit în podul casei. L-am dăruit și pe acela. Cât a suferit Masha noastră, a stat câteva săptămâni indiferentă față de toate. Pentru prima dată mi s-a părut că și pisicile pot să plângă. Mi se rupea inima când o vedeam.
Pisica noastră s-a chinuit așa timp de două săptămâni. Dar a găsit o ieșire din situație. Oare ce se întâmplă în capul ei?
Câteva zile mai târziu, deschid ușa, iar în prag… Masha cu un cățeluș micuț. Pisica mieuna atât de trist. De unde l-a luat – nu mă pricep! Am fost nevoiți să mai îngrijim de un orfan.
Cățelul a crescut, locuiește cu noi. Am decis să îl păstrăm. Căci cine știe, pe cine ne mai aduce voluntara noastră?!