Trăia odată un băiat care de mic credea că are aripi. Dar el era atât de convins de faptul că „așa ceva nu poate fi”, încât îi era frică să se uite singur în spatele său, pentru a se convinge dacă e așa sau nu. Și dacă se dovedește că așa e? Cum să trăiască el acum cu aceste cunoștințe, toți oamenii ca oamenii, iar el…
Și iată că într-o bună zi i s-a întâmplat ceva: dintr-o dată aripile lui s-au desfăcut singure, au ieșit de sub cămașă, făcând-o bucăți în spate și l-au îmbrățișat cu blândețe. El s-a scufundat literalmente în ceva indescriptibil de fraged, s-a simțit fabulos de viu, pulsant, puternic, neobișnuit, special… Și și-a dat seama că nu mai trebuie să încerce să fie „așa” sau „altfel”, că este liber de toate închipuirile și ideile sale despre sine, pe care le avea mai înainte, și-a desfăcut aripile, și-a luat zborul, a prins valul, a atins norii și s-a înălțat, a plutit și a tot plutit…
Iar când s-a săturat să zboare, s-a coborât pe pământ și s-a întors în lumea oamenilor. Dar după ceea ce i s-a întâmplat, el știa sigur că viața și lumea însemnau mult mai mult decât doar ideile sale anterioare… și nu i-a mai fost niciodată rușine de faptul că avea aripi…
Și eu știu că el citește acum aceste rânduri. Da, da… este vorba despre Tine.