-Tu știi, cum de obicei se încheie poveștile?
-Desigur. Toate prințesele rămân cu Dragonii. Și ei trăiesc fericiți până la adânci bătrânețe. Asta înseamnă foarte mult timp, căci îți poți imagina cât trăiește un dragon normal, sănătos și fericit?
-Hmm,… dar de ce cu Dragonii? Păi, cum rămâne cu Prinții decenți?
-Prinții? Ei au o proprietate teribilă de a întârzia. Înțelegi, până când Prințesa îl așteaptă pe Prinț, tot timpul liber îl petrece cu Dragonul. Și, treptat, fără să își dea seama, se îndrăgostește de el. La început doar vorbesc de una, de alta, din plictiseală, ca să le mai treacă din timp. Cu cine altcineva să mai vorbești în captivitate. Apoi, prințesei începe să-i placă – Dragonii sunt niște interlocutori minunați, știu să asculte o fată și să nu o lase singură. Astfel, ei încep să fie prieteni. Dragonul îi este prieten o perioadă de timp, după care Prințesa înțelege că nu își mai imaginează viața fără el. Deloc.
-Și în acest moment, cum înțeleg, apare Prințul pe cal alb.
-Da. Dar, cum deja îți dai seama, e prea târziu. Prințesa nu mai are nevoie de nimeni și nimic, nici de statut, nici de bogății, nici de coroană.
-Iar tu? Cum rămâne cu Prințul tău?
-Eu? Eu deja sunt îndrăgostită. Și da, de Dragonul meu!
-Dar… ce îi vom spune Prințului?
-Nu știu. Îi vom spune, că nu este nimeni acasă deja. E prea târziu să mă caute…